Well, I’ve been dreaming

Am mai vrut să scriu despre el, dar am fugit de fiecare dată. M-am ferit, pentru că ştiam că va ieşi mult mai personal decât ar trebui să fie un text despre muzica unui artist. Şi mult mai imatur. Despre Frusciante n-am cum să scriu la modul impersonal. Şi persoana a treia pare nelalocul ei. Am conversaţii imaginare cu el de fiecare dată când îl ascult. El nu ştie încă, dar e sufletul meu geamăn. L-am recunoscut de mult. L-am iubit de pe vremea când era mic şi prost, iar eu mult mai mică şi mai proastă. L-am iubit când multiplica energie, dar şi când o lăsa să se dizolve în eter. L-am iubit când vorbea aiurea şi fabrica nonsensuri, dar şi când tot ce scria avea cele mai pline sensuri pentru mine.

E singurul artist pe care n-am putut niciodată să îl leg de un loc, de o perioadă, de o persoană din viaţa mea. Pe Frusciante nu l-am ascultat niciodată cu altcineva. Nici măcar nu l-am recomandat cuiva, exceptând două-trei postări pe Facebook, prin care m-am comunicat mai mult pe mine decât pe el şi pe muzica lui.

 


Şi acum, când scriu, am bizara certitudine că oricât m-aş chinui să scriu despre el, nu voi putea defini niciodată nimic. Pe Frusciante nu îl iubesc ca pe Yorke, de exemplu, cvasi-raţional, cu argumente, pentru că a făcut x şi y sau pentru că i-a inspirat pe alţii să facă z.. La Frusciante e mai greu de explicat fenomenul. Da, s-ar putea să aibă vreo legătură cu felul că he is so damn good la făcut chitara să vibreze nepământesc. Dar e mai mult de-atât. Chiar mai mult decât chitaristul îmi place compozitorul. Compozitorul care scrie simplu, organic, spontan, dintr-o bucată şi fără să complice cerebral fluxul emoţiilor. Care crează nefinisat şi vulnerabil şi care, în mod clar, scrie mai întâi pentru el.  N-am nicio îndoială.

Undeva între agonie şi extaz trăieşte Frusciante şi din locul acela din lume pe care îl ocupă incomod şi fragil ne povesteşte din când în când cum se vede lumea. Sau mai bine zis lumea lui.Dar muzica lui nu e o poveste cu sintaxă. Sau cu semne de punctuaţie.  Fiecare album al lui e o poveste care curge necontrolat, asupra căreia autorul nu se întoarce niciodată cu guma de şters ca să facă diverse corecturi.O poveste spusă de un narator care n-a repetat şi nici n-a înregistrat dinainte varianta în care i se părea că are cea mai bună dicţie.  Frusciante povesteşte pe loc, dintr-o singură dublă, iar povestea se schimbă uneori de la o ascultare la alta.
 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>