un 15 demn

Angajații fast-food-urilor din statul New York sunt foarte aproape de dublarea salariului minim etapizată în trei, respectiv șase ani (orașul, restul statului). ‪#‎Fightfor15‬ e o uriașă campanie susținută sindical prin care 180.000 de oameni încearcă să-și ia înapoi demnitatea. Cer să fie plătiți cu măcar 15 dolari pe oră. Totul a pornit în noiembrie 2012 când 200 de bucătari și casieri au protestat plecând din senin din bucătăriile pline de grăsime și drive-through-urile aglomerate. Apoi s-a transformat într-o mișcare din ce în ce mai mare și mai greu de ignorat. „There’s more workers than there are CEOs.” e ideea simplă de la care pleacă, în fond, orice mișcare în masă pentru cei mici, dar mulți. 60.000 de oameni au ieșit în stradă ca să #Fightfor15 în luna aprilie, nu veneau doar din fast-food-uri, ci din tot felul de alte slujbe la fel de indecent plătite. Să câștigi 8 dolari pe oră în New York înseamnă, până la urmă, să fii condamnat să faci zi de zi, decizie cu decizie, o aritmetică a supraviețuirii. Cam ca și cum ai fi plătit aici cu vreo 700 de lei pe lună și niște bonuri de masă.

Cât înseamnă 60.000 de oameni, de fapt? Mă gândesc că înseamnă de vreo trei ori mai mult decât medicii români. Dar sigur sunt foarte puțini, de fapt, dacă te gândești la milioanele pe care îi reprezentau. Și totuși sunt 60.000 de oameni din 200 de orașe care s-a mobilizat în aceeași zi să spună că nu mai acceptă, că nu mai vor să fie tratați ca niște sclavi, că și ei contează.

Da, au prins un context politic favorabil și, în parte, și el i-a adus mai aproape de acel 15 demn.
Da, sunt o masă mare de votanți. Influențabili ca oricare alți votanți.
Da, nu McDonalds și KFC sunt principalii finanțatori ai campaniilor politice, actorii mari sunt alții. Așa că statul nu riscă prea mult dacă dă dreptate angajaților McDonalds sau KFC.
Da, federația sindicală a băgat sume foarte mari în promovarea campaniei.
Nu, nu se rezolvă totul doar din intenții bune, curaj de a ieși în stradă.

Dar nimic, absolut nimic, nu ar fi putut ține locul solidarității în acțiune în toată treaba asta. Și cred că e o lecție aici. Una pe care sunt mai mult ca sigură că nu au învățat-o ”protestatarii noștri”. Nu a fost despre comparat anii de școală făcuți de fiecare, nu a fost despre greve de imagine, nu a fost despre arătat cu degetul la altă categorie de oameni plătiți la fel de puțin și zis: nu ei, noi merităm mai mult. A fost și este încă despre toți oamenii care primesc salarii înjositoare în ciuda faptului că fac o muncă până la urmă profitabilă pentru patronii lor.

Și a fost despre povești ca asta:  „An Albany Burger King worker recalled budgeting on paychecks as low as $30, sometimes “barely eating” as he worked to provide care for his wife’s epilepsy and study to be a medical assistant. “People always say that fast-food workers should do something with their lives, but I am doing something. When you have family to take care of, and you are a man, you will do whatever it takes to provide for your family. But I need to survive until I can get to my career goals, and I refuse to increase the population of the prison system.” It was just one of many grim calculations he had to make each day: “I don’t sleep most nights,” he added flatly.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>