Te va face K.O.

tom hardyTot ce le e specific dramelor de luptă (şi, până la un punct, filmelor de sport) le face pe cele mai multe plictisitoare şi uşor de ironizat: personaje rudimentare, clişee narative (preferatul fiind acela al victoriei underdog-ului), scenarii stupid de neverosimile. Aşa că, înainte de a începe să văd Warrior, mi-am zis că, în cel mai rău caz, o să fie un izvor bun de glume, şi, în cel mai fericit caz, voi avea parte de interpretări faine din partea lui Tom Hardy şi Nick Nolte. N-am avut aşteptări prea mari şi de data asta mă bucur că m-am înşelat. Filmul e mult mai bun decât speram.
După 14 ani de absenţă, fostul puşcaş marin Tommy (Tom Hardy) se întoarce în Pittsburg, unde se va pregăti pentru cel mai mare turneu de arte marţiale mixte din lume. Îl cooptează ca antrenor pe tatăl său, Paddy (Nick Nolte), fost boxer şi alcoolic în recuperare, cu care nu a mai vorbit din copilărie. În acelaşi timp, fratele său, Brendan (Joel Edgerton), cu care a pierdut legătura în urmă cu mult timp, realizează că trebuie să se întoarcă, la rândul lui, la lupte pentru a-şi salva familia de la faliment. V-am pierdut deja interesul, nu? Sună banal, previzibil? Cam aşa şi e. Nu o să vă dea pe spate originalitatea poveştii. Nu te uiţi la „Warrior“ ca să vezi ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. Cum alege regizorul Gavin O’Connor să îţi spună ce se întâmplă. Pot să vă promit însă că, în spatele poveştii aparent plate – căci, da, premisa nu se poate duce în prea multe direcţii – sunt o mulţime de straturi de descoperit, sensuri de descifrat şi actori de admirat.
Ca şi sportul brutal care oferă peliculei lui O’Connor deopotrivă un fundal, un depozit de metafore şi un pretext pentru crearea unor scene de luptă groaznic de eficiente, „Warrior“ are o eleganţă şi o poezie surprinzătoare. Fără a fi subtil. Tehnica regizorală impecabilă – căreia i se adaugă disciplina şi graţia unei distribuţii de excepţie – este orientată cu totul într-o singură direcţie, precisă şi lipsită de ambiguitate: filmul acesta vrea să te facă K.O. Şi va reuşi.

afis warrior
O’Connor, care a participat la scrierea scenariului, a înţeles de mult că nu neapărat surpriza este responsabilă de întreţinerea suspansului în filmul de sport. (Şi nici nu e aşa de relevantă.) Unele dintre cele mai bune filme ale genului s-au inspirat din momente memorabile din istoria sportului sau au avut puternice accente documentare sau biografice. Nu contează că ştii scorul cu care se va încheia partida sau că la evenimentul respectiv eroul tău se va accidenta. Dimpotrivă, sentimentul fatalităţii face ca deznodământul victorios să fie şi mai catarctic. În „Warrior“, nu istoria este motorul inevitabilului, ci soarta, anunţată de fragmentele din Moby Dick, audio-book-ul care îi ţine de urât lui Paddy în momentele lui de singurătate. Tema romanului – obsesia maniacală, violentă şi ritmul shakespearian al prozei subliniază, deloc subtil (dar la ce i-ar folosi unui film de luptă să fie subtil?), ce se întâmplă pe ecran. Brendan, Tommy şi Paddy reprezintă valori tradiţionale ale familiei – asta dacă prin tradiţie ne întoarcem la Cain şi Abel, sau la tragediile Greciei antice.
Fiecare film de sport are nevoie de un meci mare. În cazul „Warrior“, acesta este Sparta, turneul în care se pun la bătaie 5 milioane de dolari şi în care concurează cei doi fraţi. În regia lui O’Connor, Sparta devine un spectacol grandios, cărnos, înfiorător despre răzbunare şi salvare. Ştim din prima parte a filmului că urmează o ciocnire între cei doi fraţi, dar asta nu răpeşte din emoţia vizionării. Ceea ce particularizează filmul lui O’Connor în raport cu alte pelicule de sport este faptul că nu se opreşte asupra unui concurent sau a unei echipe, ci urmăreşte mai degrabă ambele părţi, ceea ce înjumătăţeşte atât filmul, cât şi empatia noastră. Dacă Brendan este eroul improbabil tipic, care apără valori tradiţionale din poziţia underdog-ului cu care e uşor să te identifici, cu Tommy poate fi puţin mai greu să ţii. Mai degrabă antierou, ascunde mai mult din motivaţiile sale decât lasă să se vadă. Îl domină o ură violentă ale cărei explicaţii rămân incomplete. Şi cu toate acestea, bătălia lui interioară, cu proprii demoni, devine lupta cea mai spectaculoasă din tot filmul.
Chiar dacă naraţiunea le va fi familiară fanilor dramelor centrate în jurul unui erou improbabil, interpretările actorilor, precum şi editarea secvenţelor de luptă fac ca Warrior să fie un învingător atât în ring, cât şi în afara lui. Are unul dintre cele mai bune finaluri pe care le-am văzut vreodată: muzical, dramatic şi poetic deopotrivă, cu minim dialog, dar maximă tensiune. Piesa „About Today“ de la The National ţine loc de replici într-un mod magistral, punctând sonor fiecare detaliu.
Bonus: am terminat de văzut filmul fără să îmi întorc privirea de la ecran, pentru că zbura dezgustător sângele sau dintele vreunui luptător în slow motion. O’Connor primeşte o bilă albă şi pentru bun gust. Nu fetişizează şi nu glorifică violenţa, dimpotrivă. O foloseşte ca pe un instrument de storytelling, ca pe o alegorie permisivă şi ca interogare a multiplelor definiţii posibile ale masculinităţii şi ale forţei.
„Warrior“ are personaje (aparent) rudimentare, foloseşte fără jenă clişee narative, descrie parcursul victorios al unui underdog cu motive nobile pentru a intra în competiţie. Din acest punct de vedere, e tot ce te-ai aştepta să fie o dramă de luptă. Şi totuşi, regizat şi jucat cu inteligenţă, te va face K.O.

Textul a fost publicat inițial în Viața medicală, în numărul 4 din 23 ianuarie 2015.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>