They’re journalists!

Dacă incredibil, senzațional, uluitor, tragedie nu ar fi cuvinte care și-au pierdut semnificația din cauza supraexploatării lor în titluri de tabloid, și-ar putea găsi locul cu lejeritate într-o descriere a fotografiilor documentare ce fac obiectul selecției World Press Photo, expoziție deschisă azi în Piața Universității.

Îi iubesc din tot sufletul pe fotojurnaliștii care documentează subiecte serioase, în special pe cei din zonele de conflict, și nu mi-e rușine s-o spun (din nou). Munca lor e mai mult decât necesară, este vitală. Oferă, de multe ori, cea mai sinceră oglindă a unor realități pe care alegem să le ignorăm sau pe care nici nu le bănuim. Mi se pare nedrept că sunt, cel puțin oficial, colegi de breaslă cu generații întregi de experți în copy-paste din comunicatele de presă sau cu inventatorii de știri-bârfă, știri-șoc și știri-vezi aici. Dar sper că toți acești paraziți vor avea măcar o dată pe an prezența de spirit să meargă să vadă munca celorlalți și, poate cine știe, vor înțelege cât de importante sunt, de fapt, echilibrul, simțul măsurii și al responsabilității atunci când pretinzi că ești mesagerul unor adevăruri, că informezi, că îi ajuți pe oameni să își formeze opinii fundamentate. They are journalists,  cum spunea personajul lui Jeff Daniels într-unul din cele mai bune dialoguri din The Newsroom.

Nouă ne e bine. Ne e chiar ușor. Cu gândurile astea am părăsit expoziția, după ce începusem ziua revoltată de acuzațiile de fascism și antiromânism (da, e contradicție în termeni, dar premierul are voie) trântite din senin de Ponta în direcția Patapievici&Mihăieș. Ce conflict absurd! Faptul că putem să ne revoltăm când se întâmplă mizerii din astea e un lucru bun. Faptul că, timp de trei săptămâni, fotografiile astea vor fi expuse în Piața Universității și le vei putea viziona gratuit, e un lucru și mai bun. Suntem norocoși. Nu stă nimeni cu mitraliere la capul copiiilor noștri, niciun taifun nu ne-a măturat orașele, niciun cartel de droguri nu atârnă cadavre de poduri ca să mențină frica generală și, de cele mai multe ori, nu ne identificăm morții după hainele pe care le poartă. (Iar dacă așa ar sta lucrurile, tare mi-e că nu le-ar documenta nimeni, pentru că jurnaliștii ar zbura primii spre țări mai calde, dar aș vrea să mă înșel.) Tragem din când în când cu ochiul la tragediile lor, spunem, catharctic, un “săracii de ei” și revenim la ale noastre. Adică, știți voi, la conflictele noastre goale dintre politicieni la fel de distanțați de țara pe care promit “să o apere” sau “să o ridice”. Conflicte goale, între oameni mici. Numai etichetele sunt mari: fascism, comunism, antiromânism, dictatură…de câte ori le-ați auzit lansate aiurea în discursul public? Poate n-ar fi rău dacă ne-am măsura cu toții mai des cuvintele. Politicieni, jurnaliști…și orice pretind cei de la Antena 3 că ar fi.

În fine, nu aici vroiam să ajung.
Mai jos e fotografia anului. Îi aparține lui John Stanmayer și ilustrează mai mulți emigranți din Somalia și Etiopia, pe o plajă din Djibouti, ultima escală în drumul spre o viață mai bună în lumea occidentală. Singurele surse de lumină în fotografie sunt luna și telefoanele mobile ale emigranților, cu care aceștia încearcă să prindă semnal din țara vecină, pentru a contacta rudele rămase în țările de proveniență. Este fotografia unui exil colectiv autoimpus și a unui rămas-bun.
John-Stanmeyer-World-Press-Photo-winner-2014-600x399