Oaia neagră

Jurnaliștii au vocație de generaliști. Asta e scuza mea, cel puțin. În liceu am fost într-o clasă de olimpici. Unii din colegii mei au ajuns și pe la olimpiade internaționale. Am avut colegi care au mers ani la rândul pe țară la aceeași materie, devenind mai buni de la an la an. În tot timpul ăsta, eu am pendulat fără oprire. Am flirtat puțin cu cercul de info și nu era sentiment mai mișto decât ăla când compilai programul și mergea. Dar ceva nu se potrivea. Am mers la olimpiada de română, pe vremea când mă lovise dragostea de eroi idealiști ca alter-ego-ul meu din Jocul ielelor. Dar nu eram prea bună la umplut câte 12 pagini în trei ore. Eram mult mai concisă pe vremea când scriam de mână. Am fost când obsedată de o carte de filosofie, când prinsă într-o îndrăgosteală cu matematica înțeleasă în fugă de la un prof prea grăbit. Și tot așa. Cred că am fost în fiecare an la altă combinație ciudată de olimpiade, fără să mă pasioneze suficient de tare vreuna. Și cu un dezinteres bizar față de rezultatul final. 

black sheep

Fără să fi fost  vreo tocilară, am terminat fiecare an de liceu cu o medie cu care acum mi-ar fi rușine să mă afișez. Încă mai vreau să mă prefac puțin că sunt cool. Nu m-ajuta la nimic. Și nu mă încălzea cu nimic. Îmi doream mai mult decât orice să am „my thing” și nu eram foarte sigură care e. Dar aveam viziunea asta romantică despre cum fiecare om are o vocație anume și e dator să și-o descopere, altfel va fi condamnat la nefericire.

Pe la jumatea clasei a noua, dirigu’ ne-a întrebat ce vrem să facem cu viețile noastre. Și mi-aduc aminte cum s-au holbat toți la mine când le-am zis că eu vreau să fiu regizor sau jurnalist. Eram într-o clasă de mate-info, aveam colegi pragmatici. Am colegi pragmatici. Duc clasa aia cu mine oriunde m-aș duce și e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Dar asta nu înseamnă că nu m-am simțit mereu oaia neagră. Cu timpul însă, începe să îți placă să fii oaia neagră.

Tot dirigu’ a venit cu ideea că ne-ar trebui o revistă a noastră. O fițuică, îi zicea el. Și o fițuică a fost. Dar una care ne-a fotografiat pe noi așa cum eram atunci. Când patetici, când vag amuzanți, când copilăroși, când prea maturi pentru vârstele noastre. În fiecare an, când ne vedem de Crăciun, dirigu’ își amintește de revista aia. Și de textele mele. „Care ne făceau pe toți să bocim.”  Poate că e trist să spun asta, dar a fost primul om care a crezut în mine. Care a crezut în mine cu adevărat. Sau cu a cărui încredere am știut eu ce să fac.

Încă am la Ploiești textele pe care le scriam pe-atunci. Și pentru revistă, dar mai mult pentru mine. Pe unele nu le-a mai citit nimeni în afară de mine. Pe multe nu le-aș arăta nimănui acum. Erau prea lirice, prea siropoase, prea patetice. PREA naive. Dar aveau adevărul lor. Și asta le-a făcut importante.

Pentru că, încet-încet, accidental sau nu, ele au devenit my thing. Și eu am rămas oaia neagră.

nimic nu există înainte de a fi povestit. punct.

Notez mereu pe hârtie lucrurile pe care mi le doresc. Wish list, bucket list, to see list, to do list. Liste cu ce îmi doresc să primesc, să fac, să încerc. Te ajută să te menții concentrat, pentru că, și am aflat asta fără să vreau, e foarte ușor să te lași furat de peisaj și să alergi după recompense care, de fapt, nu îți spun mare lucru. În loc să rămâi concentrat pe goana ta. Nu, nu zic că nu trebuie să fim flexibili sau că o parte din visele și speranțele noastre nu se schimbă, firesc, o dată cu trecerea timpului. De unele, însă, e bine să ții cu dinții, să nu uiți să te bați pentru ele, să nu lași așteptarea să îți știrbească determinarea.

Azi am dezlipit de pe un perete al dormitorului hârtia colorată pe care scrisesem cu litere mari și un marker negru: Nimic nu există înainte de a fi povestit. O lipisem acum câteva luni, tocmai când începusem să simt pericolul. Fraza era un inside joke cu mine însumi și, în același timp, un reminder. A ceea ce sunt, a ceea ce am crezut mereu că vreau să devin, a ceea ce nu aș vrea niciodată să renunț să ajung. Spuneți-(m)i cum vreți, că nu știu sigur care termen mi se (mai) potrivește acum: storyteller, reporter, jurnalist, povestitor.

Am lipit hârtia aia în dormitor, ca să îmi amintească în fiecare dimineață de mine. Tocmai în momentul când am realizat că pot fi și altceva, că pot supraviețui și altfel, că pot să învăț, să cresc și să  îmi fie bine și altfel decât făcând presă.

Doar pentru că azi nu mai cred în vocații irevocabile și ireversibile, nu înseamnă că nu mai cred în povești sau că nu mă mai refugiez în ele. Cât de des pot. O fac, însă – involuntar și uneori inconștient – tot mai rar. Nu pentru că aș fi uitat, ci pentru că o parte din mine a amorțit, așteptând. M-a furat peisajul. Am tot încercat să port și alte haine, până când acele haine au început să îmi vină la fel de natural ca perechea cea mai comodă de blugi. Sunt bune și hainele astea, erau bune și hainele vechi. Nu îmi dau seama dacă sunt nostalgică sau dacă, pur și simplu, am nevoie și de  remindere mai bune și de mai mult timp cu/pentru mine. Știu doar că e mai mult decât ok că nu îmi mai vine să plâng de fiecare dată când se nimerește să văd, în drum spre casă, un reporter făcând un stand-up în fața tribunalului. Nu e la fel de ok că de trei luni și ceva nu am mai scris un text ca ăsta. Și din asta fiecare o să înțeleagă ce vrea.