Spectacol pentru Alexandru

Nu în fiecare zi ai ocazia să îi vezi pe Marcel Iureş, Teodora Enache, Răzvan Mazilu, Marius Manole şi Victor Rebengiuc urcând pe aceeaşi scenă. Şi pe toţi într-un spectacol regizat de Alexandru Dabija. S-a întâmplat la Odeon în această seară, de dragul lui Alexandru. Alexandru este un băieţel de un an şi patru luni, care trebuie să urmeze un tratament costisitor în străinătate. Până acum, părinţii lui au primit de la medicii din România patru diagnostice diferite. Practic, în România, nimeni nu a reuşit să îi pună un diagnostic clar, pentru că nu există laboratoare genetice pentru copii. Acum, Alexandru şi familia lui se află în Germania, unde copilul este supus unei alte serii de analize ce ar trebui să facă lumină în cazul lui. Şi pentru diagnosticare şi pentru tratament, însă, va fi nevoie de foarte mulţi bani: în jur de 150.000 de euro. Ca să îl ajutaţi pe Alexandru, puteţi dona 2 euro prin SMS la 848 până pe 18 februarie, 10 euro prin teledon, printr-un apel la numărul 0900 900 080 sau puteţi depune bani în conturile de mai jos:

LEI RO 04MILB 0000 0000 0294 8361
EUR RO 84MILB 0000 0000 0294 8376

SWIFT: MILBROBU
BANCA MILLENIUM (Sucursala Dristor)

Povestea lui Alexandru o găsiţi aici: www.alexandrumina.blogspot.coma

 

Pentru că pot: de la extazul controlului la agonia neputinţei

Recunosc. M-am dus să văd “Pentru că pot” pentru actori, nu pentru subiect. Tema mi s-a părut din capul locului fumată, epuizată. Discuţia despre rolul tehnologiei în vieţile noastre şi cum pot fi ele date peste cap cu ajutorul computerelor rămâne actuală şi relevantă, dar cred că e destul de greu să construieşti ceva nou în zona asta. Cel puţin pe plan artistic. Şi tocmai asta e problema cu piesa lui Arthur Kopit: îşi ratează intenţiile (sau intenţiile iniţiale au fost marketate greşit). Nu pleci de la teatru nici copleşit de gravitatea raportului dintre tehnologie şi intimitate, nici speriat de atotputernicul Internet, nici uimit. Ba s-ar putea să pleci uşor amuzat de unele reprezentări infantile ale pericolului care se vrea omniscient.

Cu “Pentru că pot”, trebuie să ai, în primul rând, răbdare. Dacă nu îi pui un diagnostic după primele 15 minute, ai toate şansele să pleci cu o stare bună de la teatru. Pentru că atât regizorul, cât şi actorii fac dintr-un text destul de depăşit un spectacol care stă, în cele din urmă, în picioare. Spuneam că trebuie să ai răbdare, pentru că piesa începe greoi. La început nimic nu se lipeşte: agenţii federali rupţi dintr-un thriller psihologic de slabă calitate, costumul de punker-gotic-hipiot al lui Smarandache, decorul minimal şi totuşi răspândit relativ haotic, luminile deloc subtil manevrate şi monologurile cvasi-exagerate ale hackerului care dă instrucţiuni de spart coduri în timp ce cântă la chitară. Ambiguitatea pluteşte în aer, posibilităţile par nelimitate şi lămuririle se lasă aşteptate. Treptat, însă, personajele cresc sub ochii tăi, îşi recapătă autenticitatea şi brusc atmosfera nu mai pare atât de rece. Începi să te întrebi dacă nu cumva “Pentru că pot” are mai mult de-a face cu nevoia de control decât cu tehnologia şi se topesc treptat nişte inconsecvenţe. Pe Costa nu îl duce pe culmile extazului faptul că se pricepe la computere, ci faptul că a învăţat să îşi controleze şi destinul său şi pe al altora manevrând şi jucându-se cu sistemele de operare. Drama lui Elliot se joacă şi ea între doi poli ai controlului şi e fascinant să îl vezi pe Mihăilescu cum coboară din turnul îngâmfării şi siguranţei de sine până în prăpastia neputinţei. Mihăilescu e genial mai ales în a doua jumătate, când chiar te face să simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi pune la îndoială tot ce credea sigur. Căderea e cu atât mai brutală cu cât din poveştile lui Costa aflăm (dacă îl credem) că avem de-a face cu Joseph Elliot, directorul unei edituri, un om care şi-a găsit a doua soţie când prima era pe moarte şi a dispus, raţional, la rece, cum şi când să facă loc noii relaţii în viaţa sa. Practic, Elliot era obişnuit ca jocurile să se poate după regulile sale. Acasă, la birou, la cursul său de scriere creativă. Şi până la un punct, crede că se poate baza. Pe banii săi, pe căsnicia sa, pe discernământul său şi pe intimitatea sa. Când îşi dă seama că s-a înşelat, se instalează paranoia şi nimic nu mai e sigur.

Cu Costa facem cunoştinţă mai mult din monologurile pe care le aruncă indiscret, jucăuş, sfidător şi complice publicului. Samarandache e delicios/înspăimântător de comic. Aerul rebel, discursul aproape diabolic şi apariţiile sale spectaculoase care întrerup evoluţia normală a celorlalte personaje susţin mesajul lui Kopit despre natura intruzivă a tehnologiei, dar într-un chip insuficient de original. Abia când începem să îi înţelegem motivaţiile, abia când Costa se transformă dintr-un soi de spiriduş extraterestru într-un tânăr în carne şi oase, cu probleme grave, care, la rândul lui, confundă realitatea cu propria sa imaginaţie, piesa capătă cu adevărat substanţă. Cineva spunea că rolul hacker-ului e scris sau jucat exagerat. Nu e chiar aşa. Ultimele monologuri explică destul de bine proporţiile şi dozarea aparte a actorului. Costa a fabricat virtual o realitate în care i-a aruncat pe soţii Elliot fără voia lor. E mândru de asta, ne-o arată şi nouă. Ce nu pare să conştientizeze, însă, este că a căzut în propria capcană, luând drept realitate propriile iluzii.

N-aş vrea să o uit pe Elvira Deatcu, care pare născută să dea viaţă unor astfel de roluri. Nici ei nu îi pot reproşa nimic, aşa cum nu le pot imputa nimic nici lui Smarandache sau Mihăilescu. Fie şi numai pentru interpretările lor, piesa tot ar merita văzută. Cred că părţile ratate ale lui “Pentru că pot” au fost ratate de dinainte ca ei să se apuce de montarea piesei alături de Mâzgăreanu. “Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure.Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit cu ocazia spectacolului lectură din 2010. Din acest punct de vedere, regizorul şi cei trei protagonişti respectă intenţiile dramaturgului, astfel că poţi reconstrui sensurile piesei în mai multe feluri. E o experienţă teatrală care mai degrabă incită gândirea şi nu emoţia. Cred că, la final, piesa rămâne întrucâtva rece, dar nicidecum goală.

When she danced (Când Isadora dansa)

N-am crezut că există oameni care să plângă la teatru. Asta până mi s-a întâmplat mie. În seara asta, la piesa “Când Isadora dansa”. Poate li se mai întâmplase şi altora în sală cu mine, dar nu i-am văzut eu. Recunosc, de obicei, sunt autistă la tot ce se întâmplă în jurul meu şi mă holbez insistent la un actor sau doi tot spectacolul până sunt una cu ei. De data asta victima a fost Mihai Smarandache. (Ştiu că nu citeşti asta, dar, da, eu eram aia care te privea fix în ochi.) Aşa am văzut şi că la sfârşitul piesei şi el avea lacrimi în ochi. Ştiu, s-ar putea să fie proiecţie la mijloc sau să îi fi intrat omului ceva în ochi, dar eu vreau să cred că momentul ăsta a avut o însemnătate ceva mai profundă. Ca să fiu măcar sinceră, dacă relevantă nu pot, de la “Plastilina” lui Afrim nu m-a mai răscolit aşa de mult un spectacol.

Am fost la premieră ca să fac o ştire. Deci sarcină de serviciu. Am rămas la tot spectacolul pentru că puteam şi pentru că juca Maia şi pentru că aveam un loc în faţă lângă actori..Ştirea nu cred că a ieşit cine ştie, căci operatorul meu a trebuit să plece imediat după începutul piesei. Aşa că abandonez rolul de reporter şi îmi iau în primire scaunul de spectator – e şi mai confortabil. În rândul doi, atât de aproape de scenă, că uneori îi auzi pe actori respirând. Sau ţi se pare.

“Când Isadora dansa” este o poveste scrisă la un pian imaginar pe note tragicomice. În centru sunt Isadora Duncan şi Serghei Esenin, înconjuraţi de personaje colorate, care vorbesc fiecare pe graiul lui. La propriu. Înainte de toate, piesa lui Martin Sherman e povestea unei pasiuni distrugătoare. Ba nu, a unor pasiuni distrugătoare. A căsniciei tumultoase dintre legendara dansatoare şi “poetul huligan”, a obsesiei artistului pentru sine şi pentru felul în care lumea îi va reţine valoarea, a limitelor experienţei artistice care se vrea plină şi eternă, dar e retezată de tot ce are mai fragil umanitatea. “Când Isadora dansa” rămâne o poveste profund umană, pentru că notele comice se ţin departe de dimensiunile grosolane. În lumea boemă a Isadorei şi a lui Serghei, nu e loc pentru solemnitate, dar asta nu înseamnă că personajele cad în derizoriu.

Isadora Duncan şi Serghei Esenin se căsătoresc la Moscova în 1922. El avea 27 de ani, ea 45. Ea era o legendă a dansului cunoscută în întreaga lume. El era poreclit “poetul huligan”, titlu care îl înlocuise pe acela şi mai măgulitor: “poetul ţăran”. El şi prietenii lui din grupul “Imagiştilor” se defineau prin revolta împotriva autorităţii. De fapt, revolta lui Serghei se îndrepta în mii de direcţii şi foarte adesea se întoarce către sine. Deşi Isadora ştia foarte puţină rusă, iar Serghei nu vorbea nici franceză, nici engleză, comunicau prin gesturi. Îi legau arta şi un fel de idealism revoluţionar. Isadora avea nevoie de translator ca să înţeleagă poemele lui Serghei, dar oricum le considera muzicale, iar pe autor îl vedea ca pe un geniu. Legătura lor intensă, în care fiecare avea faţă de celălalt tot atâtea gesturi de cruzime câte de bunăvoinţă, i-a consumat pe amândoi. Aproape la fel de mult cum pe fiecare îl consuma arta lui. Cam asta este biografia de la care pleacă Martin Sherman în scrierea piesei. Se opreşte la momentul 1923 şi o găseşte pe Isadora la Paris: falită, fără casă, într-o căsnicie gălăgioasă cu Serghei, dar, în continuare, sigură că poate preda oamenilor lecţii de frumuseţe prin dans. Sherman îi dă personajului Isadorei multe straturi şi nuanţe, aşa că Maia are cu ce să se joace. E impecabilă, dar nu e aşa întotdeauna? Sherman nu e la fel de generos cu Esenin, dar Mazilu şi Smarandache aproape că restabilesc echilibrul. Aşa se facă că, într-un spectacol în care toţi ochii o urmăresc pe Maia, te izbeşte, fără să îţi dai seama, forţa interpretării lui Mihai Smarandache într-un rol ceva mai ingrat.

Că Maia Morgenstern te-ar putea face să empatizezi şi cu un criminal în serie, nu e un secret, aşa că vă imaginaţi ce face cu destinul tragic al Isadorei Duncan. Când Isadora dansa, lumea avea graţie, magie, inspiraţie şi, mai presus de toate, sens. Dar Isadora nu mai dansează. Acum face dragoste, râde zgomotos, se ceartă în câte cinci limbi străine deodată şi se teme să se privească în oglindă. Din când în când apar zvâcniri şi personajul cu aripile frânte se sincronizează perfect cu fantoma Isadorei Duncan de pe vremea când dansa. Sunt momentele în care reuşeşte să se întoarcă la sine, la clipele în care a inspirat sute de oameni dansând desculţă şi în propriul ritm. Dar, cum spune chiar ea, “în viaţă avem doar câteva momente de inspiraţie, restul sunt varză.”

*
Nu ştiu exact de ce, dar pe finalul piesei mi-am amintit de Ariel Pink’s Haunted Graffitti. My mind works in mysterious ways.