Școală, nu biserică

Am avut o mulțime de profesori de religie în școala primară și în gimnaziu. Cam o dată pe an erau schimbați. Îmi amintesc, de pildă, de profa care a încercat ore în șir să ne convingă de cât de mișto e ortodoxismul față de catolicism; de preotul tânăr care ne-a povestit până și de bețiile pe care le trăgea la facultatea de teologie, dar care insista să mergem duminica la slujbă, ca să ne pună 10; de profa care purta mereu o fustă crăpată până sus pe picior și care a țipat la mine că nu reușeam să învăț crezul (îmi plăceau prea mult poeziile laice, ce să fac?); de cea care ne-a spus că potopul biblic a fost răspunsul lui Dumnezeu la epidemia de homosexualitate, deci s-ar putea repeta oricând; de preotul în vârstă care ne-a furnizat ecuația pentru a ajunge în Rai: credință+fapte bune=Rai. Dintre ei, memoria mea afectivă îl reține cu drag pe părintele Marian, i-am uitat toate încercările dogmatice pentru că erau, probabil, subțiri prin comparație cu ale celorlalți. Era paroh al bisericii de cartier, un om cu sufletul curat și care își dorea mai mult să ne ajute să facem diferența dintre bine și rău decât să facă prozelitism religios. El a fost, însă, excepția. Dintr-a cincea până-ntr-a noua nu-mi amintesc să fi avut vreun profesor de religie care să nu mi se fi părut alienat.

Carlin

Cred că fiecare are dreptul să creadă ce poveste vrea, atâta vreme cât, de dragul poveștii, nu face rău altora.
Chiar nu am o problemă serioasă cu oamenii care cred în îngeri, inorogi sau zâne. Nu m-aș baza pe opinia lor în decizii vitale, dar le respect dreptul de-a face asta, cu condiția să nu încerce să mă convertească și pe mine la venerat îngeri, inorogi sau zâne.

Cred că fiecare religie are dreptul să își ducă mai departe, peste timp, poveștile, ritualurile, cultura, după cum are și “dreptul” -aș zice și obligația – ca, din când în când, să mai renunțe la principii dovedit învechite și să se adapteze la schimbările istorice pe care le traversează.

Cred că religia poate să fie, de multe ori, un vehicul pentru transmiterea unor principii morale, dar este de prea multe ori un moralizator rigid, care nu discerne contexte, indivizi, zone gri.

Cred, însă, că școala ar trebui să aibă cu totul alt rol decât acela de a te socializa religios, de a te obliga să memorezi rugăciuni sau să spui crezul la intrarea în clasă. Știu că scoaterea Bisericii Ortodoxe din școli nu garantează că învățământul nostru va face ceea ce ar trebui să facă, înainte de toate: să îi dea elevului resursele necesare pentru a-și construi și dezvolta propriul spirit critic, pentru a-și folosi propria minte, pentru a crea, nu digera, pentru a se raporta cu un ochi critic la informațiile generate de diferite surse și, ideal, să îi dea elevului spațiul în care să îi fie primite și discutate ideile, nu să îi fi lăudată memoria. Deși nu e o garanție, însă, ar fi un prim pas bun.

Ce-avem, în schimb? Protocoale semnate clandestin de statul român cu BOR, pentru că, nu-i așa, confidențiale sunt căile Domnului!

Deși nu face public protocolul, Ministerul Educației dă, totuși, puțin din casă într-un comunicat de presă: profesorii de religie vor fi angajați doar cu aprobarea ierarhului locului, care le poate decide și concedierea, prin retragerea avizului; BOR își va putea trimite reprezentanții în inspecție în școli la orele de “religie-cultul ortodox”; manualele de religie vor fi avizate de Patriarhia Română. (Nu cred că are rost să mai continui, că, dacă scriu și despre reglementările privind învățământul universitar, mi-e teamă să nu arunc și laptopul pe geam.) Dincolo de inepțiile conținute de protocol, este la fel de grav faptul că nu este făcut public în întregimea lui. Se pare că guvernanții noștri au prioritățile bine definite: se pun bine cu gașca lui Doamne-Doamne, chiar și cu riscul încălcării unor principii sănătoase ale unui stat democratic și laic. Cât despre caracterul profund discriminatoriu al implicării unei singure religii în actul educațional – fie ea și cea la care aderă, declarativ, o majoritate covârșitoare – nici nu are rost să mai amintim. Problema asta ține de ani de zile și nu pare că se va rezolva prea curând. Din ce știu eu, copiii de alte religii sunt încă nevoiți să aducă un fel de “scutire” din partea comunității lor religioase sau a părinților, ca să nu asiste la orele de îndoctrinare ortodoxă. Ce se întâmplă cu ei în acele ore, dacă li se pregătesc anumite activități sau sunt puși să aștepte în holul sau biblioteca școlii, asta rămâne la latitudinea fiecărei unități de învățământ. Da, da, inclusiv a celor care nu au, poate, bibliotecă sau suficiente săli de curs cât să le găsească un loc. Cert e că oricum nu vine nimeni să le predea și lor în tot acest timp. E ca și cum li se spune de mici că religia (sau cultul lor religios) nu este la fel de importantă ca ortodoxismul, ca și cum le-am crea, din copilărie, senzația de inadecvare, senzația că sunt minoritatea care trebuie să facă loc majorității.

Indoctrination
Începând din clasa a noua, ora de religie a primit o nouă definiție pentru mine. Am avut 7 la primul extemporal dat la materia predată de domnul profesor Memelis, 7 care a dus la singura medie de 9 din acel prim an de liceu. Am meritat acel 7 mai mult decât zecile de note de 10 obținute în acel an. Și, privind înapoi, mă bucur pentru el mai mult decât pentru orice altă notă sau medie. A fost motivul pentru care am luat mai în serios cartea după care ni se preda, trecând peste șocul provocat de prima lectură. Cartea era, de fapt, teza de doctorat a domnului profesor și se concentra, mai mult, pe istoria religiilor, filosofia religiilor, într-un cuvânt știința religiilor. Da, da, a religiilor la plural, că așa e normal. Să accepți existența mai multor culturi, a mai multor paradigme și să încerci să vezi ce este universal la ele, nu să închizi școala într-un învățământ religios confesional, care NU are ce căuta în afara bisericii.

Gabriel Memelis a fost primul profesor de la care am prins cu adevărat gustul pentru dezbaterea argumentată și importanța spiritului critic. De fapt, în afară de dirigu’ nostru, a fost singurul profesor din liceu care ne împingea către a gândi, cât mai departe de a recicla ideile altora. De la el am înțeles că există o diferență între învățământ religios și prozelitism religios, între ortodoxie și ortodoxism (hint: ismele sunt, în general, de evitat), că o trăire autentic religioasă este, în primul rând, individuală, nu colectivă și, în niciun caz, colectivizată. Am regăsit multe din ideile discutate în acele ore de religie mai târziu, în Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul SNSPA. Tot aici m-am bucurat că am redescoperit dezbaterea și spiritul critic în centrul actului de educație. De-aceea nu înțeleg cum tocmai Remus Pricopie, cel care mi-a fost profesor la FCRP și care a fost decan la această facultate înainte să devină ministru al Educației, a semnat acest protocol clandestin cu Biserica Ortodoxă. Mintea mea vede erori de logică aici, iar sufletul meu se întreabă în ce măsură va mai fi loc (era prea puțin și până acum) pentru profesori de religie ca Gabriel Memelis în școlile noastre?