Drowning thinking that I’m dry

Cred că am înţeles. Cel mai grav lucru care ţi se poate întâmpla nu e să mori, nici să te doară, nici măcar să rămâi singur, ci să nu te mai recunoşti.  Să ai sentimentul ăla prăpăstios că tu,  cel cu care erai pregătit să mergi până la capătul drumului, cel căruia îi ştiai toate neajunsurile şi îi iertasei toată vina, nu mai există şi i-a luat locul un necunoscut.  Un străin care nu ţi-e clar de unde-a apărut. L-au construit, poate, îndoielile, teama, un pas greşit de-al tău, o clipă de neatenţie, o absenţă, o distanţă, l-au construit ceilalţi şi întâmplarea la un loc. Apoi, fără să îţi dai seama, s-a strecurat în lumea ta de zi cu zi.  Îţi apare din când în când în oglindă în loc să îţi vezi chipul.  Îţi apare într-un gest adormit pe care ştii că nu l-ai fi făcut sau, cel puţin, nu crezi că îţi aparţine. Îţi apare în câteva coşmaruri pe care le spulberă, fidelă, alarma cu bâzâitul ei enervant dimineaţă după dimineaţă. Şi cel mai inoportun îţi apare când încerci să scrii şi nu-ţi mai găseşti cuvintele, dar la îndemână sunt cuvintele lui, ale intrusului, nişte clişee pe care nu le-ai folosit în vecii vecilor, nişte soluţii facile, nişte formule bătute în cuie…şi te fereşti să le iei pe-astea de-a gata, îţi cauţi prin beznă cuvintele, timp în care taci şi laşi foile albe, amâni răspunsuri, amâni texte. Până când nu mai poţi s-amâni. Şi furi de la el, adică de la tine cel care nu eşti tu. “Poate măcar aşa o să ne împăcăm” îţi spui, dar tot nu reuşeşti să te recunoşti.