Aha Shake Heartbreak (Back when Kings of Leon were daring)

Înainte de “Sex on fire” şi “Use Somebody”, Kings of Leon nu produceau bucăţi numai bune de cântat la concursuri gen “American Idol” sau “X Factor”. Poate nu vă amintiţi sau n-aţi prins-o, dar a fost o vreme când aveau ceva al lor, care îi făcea destul de greu de digerat, dar, în acelaşi timp, interesant de urmărit. Pe “Aha Shake Heartbreak”, de pildă, cei patru băieţi din Nashville propun o întoarcere la muzica de garaj, printr-un amestec fin de rock’n’roll, country şi psychedelia pe care curg versuri spirituale şi nu prea. Sună prietenos, sincer şi pământesc. Ne aflăm în punctul în care piese ca “Day Old Blues” sau “Taper Jean Girl” n-au nimic pretenţios de arătat lumii, ci fac mai degrabă parte dintr-un efort reverenţios faţă de cei care au scris istoria rock-ului din Sud.

Pe al doilea disc, KOL nu se distanţează abrupt de debut, dar aduc îmbunătăţiri semnificative. Compun mai aventuros, iar paleta lor de inspiraţie e mult mai amplă. Ceva asprime a la Joy Division în chitările de pe “Slow Night, So long”, încercarea curajoasă de pe “Razz” de a mărita două stiluri complet diferite: post-punk funk şi revival-ul rock-ului Creedence Clearwater, un tribut inspirat şi energizat adus The Strokes pe “Velvet Snow”…toate te fac să întrebi ce au ascultat băieţii ăştia între “Youth şi Young Manhood”, care părea mult mai restrâns, şi “Aha Shake Heartbreak”, pe care se întind, încrezători, în afara teritoriilor familiare. Şi tocmai siguranţa asta de sine face să dispară confuzia unui stil încă incomplet şlefuit. Între timp, vocalistul Caleb se mută undeva în zona incomprehensibilului. Acolo se vaită, acolo insultă, acolo tărăgănează şi denaturează fiecare cuvânt până rămâne cvasi-indescifrabil. Ba mai mult, pe “Day Old Blues”, acolo construieşte un refren-yodel.

Că versurile de pe acest disc sună, pe alocuri (vezi “Pistol of fire”), exact aşa cum te-ai aştepta să scrie o trupă necizelată care s-a trezit peste noapte fericită cu faima şi capcanele aferente- ăsta e un păcat pe care cei patru Followills şi-l asumă cum pot mai bine. Important e că muzica de pe “Aha Shake Heartbreak” este, prin contrast, semnul unei sofisticări aparte ce neagă imaginea lor necioplită şi trece înaintea contemporanilor lor. Încearcă să asculţi dincolo de versuri, ignoră-le chiar şi o să dai de-un album de-a dreptul fascinant.