Oaia neagră

Jurnaliștii au vocație de generaliști. Asta e scuza mea, cel puțin. În liceu am fost într-o clasă de olimpici. Unii din colegii mei au ajuns și pe la olimpiade internaționale. Am avut colegi care au mers ani la rândul pe țară la aceeași materie, devenind mai buni de la an la an. În tot timpul ăsta, eu am pendulat fără oprire. Am flirtat puțin cu cercul de info și nu era sentiment mai mișto decât ăla când compilai programul și mergea. Dar ceva nu se potrivea. Am mers la olimpiada de română, pe vremea când mă lovise dragostea de eroi idealiști ca alter-ego-ul meu din Jocul ielelor. Dar nu eram prea bună la umplut câte 12 pagini în trei ore. Eram mult mai concisă pe vremea când scriam de mână. Am fost când obsedată de o carte de filosofie, când prinsă într-o îndrăgosteală cu matematica înțeleasă în fugă de la un prof prea grăbit. Și tot așa. Cred că am fost în fiecare an la altă combinație ciudată de olimpiade, fără să mă pasioneze suficient de tare vreuna. Și cu un dezinteres bizar față de rezultatul final. 

black sheep

Fără să fi fost  vreo tocilară, am terminat fiecare an de liceu cu o medie cu care acum mi-ar fi rușine să mă afișez. Încă mai vreau să mă prefac puțin că sunt cool. Nu m-ajuta la nimic. Și nu mă încălzea cu nimic. Îmi doream mai mult decât orice să am „my thing” și nu eram foarte sigură care e. Dar aveam viziunea asta romantică despre cum fiecare om are o vocație anume și e dator să și-o descopere, altfel va fi condamnat la nefericire.

Pe la jumatea clasei a noua, dirigu’ ne-a întrebat ce vrem să facem cu viețile noastre. Și mi-aduc aminte cum s-au holbat toți la mine când le-am zis că eu vreau să fiu regizor sau jurnalist. Eram într-o clasă de mate-info, aveam colegi pragmatici. Am colegi pragmatici. Duc clasa aia cu mine oriunde m-aș duce și e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Dar asta nu înseamnă că nu m-am simțit mereu oaia neagră. Cu timpul însă, începe să îți placă să fii oaia neagră.

Tot dirigu’ a venit cu ideea că ne-ar trebui o revistă a noastră. O fițuică, îi zicea el. Și o fițuică a fost. Dar una care ne-a fotografiat pe noi așa cum eram atunci. Când patetici, când vag amuzanți, când copilăroși, când prea maturi pentru vârstele noastre. În fiecare an, când ne vedem de Crăciun, dirigu’ își amintește de revista aia. Și de textele mele. „Care ne făceau pe toți să bocim.”  Poate că e trist să spun asta, dar a fost primul om care a crezut în mine. Care a crezut în mine cu adevărat. Sau cu a cărui încredere am știut eu ce să fac.

Încă am la Ploiești textele pe care le scriam pe-atunci. Și pentru revistă, dar mai mult pentru mine. Pe unele nu le-a mai citit nimeni în afară de mine. Pe multe nu le-aș arăta nimănui acum. Erau prea lirice, prea siropoase, prea patetice. PREA naive. Dar aveau adevărul lor. Și asta le-a făcut importante.

Pentru că, încet-încet, accidental sau nu, ele au devenit my thing. Și eu am rămas oaia neagră.

Îmi dau și eu publish. Mai des

Sunt fericită că am dat din nou drumul blogului. Nu înseamnă că nu mă sperie un pic  faptul că habar nu am de unde o să scot timp și energie pentru proiectul ăsta. Sunt fericită că există locul ăsta virtual, că pot să scriu aici orice tâmpenie îmi trece în cap, că unii citesc, iar alții nu, că feedback-ul primit nu mă obligă la nimic, că sunt  redactor, editor și moderator, centrez, dau cu capul și arbitrez.

Doar pentru că pot nu înseamnă și că o să  scriu tâmpenii. Voi încerca să limitez la maximum spam-ul. De fapt, mi s-a părut dintotdeauna mai greu să mă apuc de scris decât să mă opresc din a înșira gânduri aiurea. Cea mai grea mi se pare lupta cu autocenzura.  Nu îmi dau mie însumi BT așa de des cum ați crede. Și poate nici așa de des cum ar trebui. Ucid ciornele. Cu pasiunea unui critic snob, pretențios și frustrat.  Câteodată e alegerea corectă. Dar alteori e numai teamă: teama de a mă expune prea mult, teama de reacții adverse, teama de alegerea greșită a momentului și, cel mai des, teama de a nu aduce nimic nou sau diferit.

Curios e că scrisul reușește de cele mai multe ori să reflecte mecanismele și principiile după care funcționăm și în viață. La mine cel puțin, așa e. Și, dacă în scris, autocenzura ajută parțial, pentru că te ajută să fii selectiv și scrupulos cu propria muncă, în viață e uneori mai bine să fii Yes Man. Nu atât cu ceilalți, cât cu tine însuți. Să nu îți refuzi. Instinctele, experimentele, poftele, ideile, visele, impulsurile. Sigur că nu am putea trăi fără să ne mai zicem din când în când nu: nu mai mânca înghețata aia, nu mai bea al patrulea pahar de vin, nu mai bârfi, dar când spunem nu celor mai autentice bucăți din noi înșine, sigur greșim.

Așa că am decis că o să dau publish acestui text, chiar dacă nu e nici pe departe așa de bun cum l-aș vrea. Pentru că e sincer. Și am decis că o să dau publish de-acum celor mai ascunse trăiri și mai trăznite impulsuri, cu riscul să greșesc grav, să mă fac de râs, să fiu mai puțin plăcută. Pentru că așa e sincer. Față de mine.