ce mod perfect de a pierde timpul!

Cronică de album: Elbow- The Take Off and Landing of Everything

Un lucru e sigur când vine vorba de The Take Off and Landing of Everything: Elbow sunt astăzi incredibil de conștienți de mediul în care creează, de context, de atuurile și slăbiciunile lor. Au luptat cu proprii monștri și au ieșit din bătălie mai puternici, recalibrându-și sound-ul și abordarea față de actul creativ. Primul album de studio în trei ani, The Take off and Landing of Everything este exact cum sperai că va fi: un disc pentru cei care încă mai cred că un album trebuie să fie un album și nu o colecție întâmplătoare de piese. Documentând călătoria, cu obstacolele, încercările și victoriile ei, materialul nou reușește să găsească un echilibru între mângâierile sonore pe care le împarte și depresiile în care riști să te cufunde.

E ciudat să realizezi că ascensiunea Elbow s-a petrecut în umbra britpop-ului, că păreau să împartă un inside-joke cu colegii de la Stone Roses și Oasis, când s-ar părea că azi cu greu îi putem încadra la categoria trupă rock. Nu mai există nicio gălăgie în ritmurile și acordurile Elbow, nici urmă de atac sau asperitate. În fluiditatea mișcării melodice și a aranjamentelor surprinzătoare colorate în nuanțe și texturi subtile, se apropie mai mult de jazz decât de rock. Ce îi face cu adevărat speciali e că reușesc să livreze piese emoționale pe care o să îți vină să le fredonezi, având dimensiunea de stadion a unei trupe precum Coldplay și, în același timp, deschid perspective interne și de internalizat ale unor sunete și texturi polimorfice, toate legate în jurul pasiunii lui Guy Garvey pentru limbajul poetic și vocii sale baritonale tandre.

Albumul a fost prefațat de lansarea Fly Boy Blue/Lunette, o piesă 2 în 1. Prima jumătate surprinde trupa întorcându-se la specificul sound-ului de debut: părți vocale încărcate de efect, trompete cu rezonanță și un riff de chitară ce sună crocant. Cea de-a doua parte, Lunette mută accentul pe lirismul lui Garvey, care încadrează reflecții asupra propriei mortalități cu un haz delicios: “I’ll still want a double of good Irish whiskey / and a bundle of smokes in my grave”.

O să realizezi cu ușurință că Fly Boy Blue este excepția care confirmă regula noului album: nicăieri altundeva pe Take Off nu vei mai regăsi aceeași energie incisivă. De fapt, ca și cum ar fi o replică la grandiozitatea ce a definit Build a Rocket Boys!, Take Off este destul de minimalist, mai ales la nivel instrumental. Prima piesă de pe album, This Blue World, o meditație asupra recentei încheieri a relației lungi a lui Garvey, reprezintă o introducere mai mult decât subtilă: percuția aproape că lipsește, chitara intervine leneș din când în când și cea mai mare parte a muncii e lăsată pe seama vocii lui Garvey, cel mai climatic moment fiind schimbarea de peisaj oferită de pian pe la minutul 5.

Ne-am obișnuit cu toții ca Garvey să își atingă maximul de potențial atunci când creează un personaj pe care îl poate locui. Asta se întâmplă, la cel mai minunat nivel cu putință, și cu piesa Charge. Povestită din perspectiva unui bărbat mai în vârstă, care observă cu amărăciune tânăra generație, Charge este încă o jumătate-de-imn, brodată cu o tentă de amenințare mulțumită unei amprente temporale confuze, vocii încordate a lui Garvey și  morocănosului refren: ‘Glory be, these fuckers are ignoring me’. Desigur că nu putem ști cât de mult din indignare îi aparține autorului și cât e pură imaginație, dar e reconfortant că putem regăsi încă niște furie ascunsă în spatele imaginii blânde ale cuiva etichetat des cel mai de treabă om din Manchester.

My Sad Captains, o odă melancolică dedicată prieteniilor pierdute și schimbărilor care vin o dată cu vârstă, construiește în jurul unui motiv folosit ca bază, în jurul căruia accentele jazzy și ritmul insistent poartă vocea bogată, plină de regret care recunoaște  ‘another sunrise with my sad captains/with who I choose to lose my mind….what a perfect waste of time’. Este un cântec triumfător de trist, prin care trece firul roșu al întregii cariere Elbow.

A existat o vreme când Elbow era una dintr-o mulțime de trupe britanice care intrau în lumina reflectoarelor timid, ca niște molii rătăcite, numai ca să dispară imediat ce lumina scădea puțin în intensitate. A existat o vreme când erau considerați genul de trupă greu de încadrat, tocmai pentru că nu păreau să vină cu nimic cu adevărat provocator. A existat o vreme când erau bineucuvântați numai cu laude palide și blestemați cu o timiditate comercială, din pricina căreia niciunul din single-urile lor nu a intrat în niciun top 10 în UK. Și a existat apoi o altă vreme când Elbow devenise trupa de la Chris Martin de la Coldplay a recunoscut că împrumutase ce avea nevoie pentru încercările trupei sale de a domina lumea. Nu și acum, însă. Nu a mai fost cazul..de aproape 10 ani. Cu Leaders of Free World din 2005, Seldom Seen Kid din 2008 și Build a Rocket Boys din 2011, trupa din orășelul englez numit Ramsbottom a ajuns la polul anoninimității: au câștigat Premiul Mercury în 2008 (pentru Seldom Seen Kid), un Brit Award (Pentru Cel mai bun Grup Britanic) în 2009, ajungând, până la urmă, să mulțumească în egală măsură și criticii și mulțimile cu genul de spectacole live care combină fără efort valuri de emoție și refrene incitante. Azi, își permit și, în egală măsură, simt nevoia să scoată un album care, după cum spune Garvey, trebuie să le arate fanilor că Elbow “încă pune muzica mai întâi și abia apoi succesul”.