de ce îmi pasă din nou de Oscaruri: Dallas Buyers Club

ron rayonMi-am construit un obicei sănătos în ultimii ani. Încerc să nu mă mai uit nici la Eurovision, nici la Oscaruri, nici la alte concursuri/gale de premii similare. De fiecare dată când făceam asta, investeam prea multă energie fiind suporterul cuiva care, aproape invariabil, pierdea competiția, pentru că era prea talentat/avea prea mult bun simț/prea puține pile/nu era suficient de bătrân să câștige/jocurile erau deja făcute. Și, în plus, agitația nu merita. Oamenii rămân la fel de talentați, inspirați și mișto, chiar și când nu iau premii care să confirme asta.

În noaptea asta, însă, de la 3.30, am din nou emoții mari. Nu mă pot abține să nu țin cu întregul cast&crew de la Dallas Buyers Club. Sper să ia best picture, best leading actor (Matthew McConaughey), best supporting actor (Jared Leto) și best original screenplay.

    • Ca să își joace personajele, McConaughey au slăbit împreună peste 40 de kilograme. Cam cât cântărește un fotomodel. Ăsta este absolut cel mai slab argument pentru ca vreunul din ei să fie premiat. Câtă greutate reușesc, însă, să dea rolurilor pe care le interpretează -asta îi face geniali!
    • McConaughey își răscumpără cu rolul ăsta toate păcatele comise de-a lungul carierei. Ne-arătase deja cu Mud că poate doza impecabil și că are și mușchii de actorie bine lucrați behind his perfect shirtless self, dar felul în care își asumă rolul lui Ron Woodroof până la identificare și sacrificiu este mai mult decât o demonstrație de talent, este dovada că omul ăsta iubește fanatic meseria pe care-o face, mai mult chiar decât orice beneficii adiționale îi aduc meseria și statutul căpătat prin ea.
    • E cu atât mai greu să demonstrezi cât de bun poți fi cu adevărat, când ți-ai petrecut ani buni lucrând mult sub potențialul tău. Sigur că McConaughey nu jucase neapărat prost nici până acum, dar gândiți-vă la ce-a făcut acum în felul următor: un atlet participă timp de 10 ani numai la concursuri pentru amatori, organizate pe plan local, ia niște medalii, câștigă niște bănuți, dar mereu își protejează gleznele și genunchii rămânând într-o zonă de confort și refuzând să se lupte cu sine și cu atleții de top ai lumii. Apoi, într-o zi, când toată lumea își imagina că se va retrage și că din acest punct încolo, cariera nu-i poate evolua decât descendent, se decide că e mai bun de-atât și că vrea să fie numărul 1 și, la 44 de ani, cu genunchii și gleznele neantrenate suficient, dar nerăbdătoare să se suprasoliciteze, se aruncă, fără frică de penibil, în maraton la jocurile olimpice. Nu ai cum să nu admiri o revenire din asta, o întoarcere la motivele pentru care actorul/atletul intrase în joc încă de la bun început.
    • Leto e și el spectaculos. Îi dă personajului Rayon o strălucire interioară care o să rămână întipărită în memoria ta, ca spectactor, mult după finalul filmului. E sensibil/ă, fără să fie siropos/oasă, ironic/ă, fără să fie amar/ă, puternic/ă, fără să fie cinic/ă. Ca să o joace pe Rayon, Leto își schimbă vocea, dialectul, accentul, mersul, centrul de greutate al corpului, gesturile…și astea sunt numai schimbările de suprafață. E cea mai credibilă (și incredibilă)  interpretare a unui transsexual într-o peliculă din toate câte-am văzut, pentru că nu are nimic grotesc, nimic parodic, nimic clișeic, ci pare să vindă din interior.
    • A fost nevoie de 20 de ani de la prima documentare a poveștii lui Ron Woodroof într-un ziar local și de la scrierea primului draft al scenariului de către Craig Borten, de o perseverență soră cu mania și de o aliniere fericită a planetelor pentru ca filmul acesta să fie făcut. Filmul a fost aproape produs în repetate rânduri, stârnind pe rând interesul lui Woordy Harrelson, Ryan Gosling , Brad Pitt, Marc Forster, Craig Gillespie. Niciunul nu și l-a asumat, însă, cu încăpățânarea cu care au făcut-o McConaughey și Jean-Marc Vallee. În 2011, nucleul echipei care urma să filmeze, în sfârșit, acest scenariu mult amânat, credea că are și resursele necesare -un grup de investitori canadiene anunțase că va finanța filmul. La scurt timp, însă, s-au retras. Dar atât McConaughey, cât și Vallee au refuzat să creadă că acesta va fi sfârșitul aventurii pe care o porniseră. Au găsit finanțări de la cele mai improbabile surse, după ce McConaughey a folosit kilogramele pierdute deja pentru rol ca un factor de presiune pentru a își pune agenții în mișcare.
    • Mitul din spatele facerii filmului este, așadar, aproape la fel de epic ca legenda reprezentată de Ron Woodroof însuși -electricianul pasionat de rodeo, femei și droguri, cu porniri misogine și homofobe, diagnosticat cu SIDA în 1986, care a pus bazele unei mișcări nu chiar subterane prin care o comunitate întreagă de bolnavi de SIDA primeau tratamentele de care aveau nevoie, în ciuda intereselor Big Pharma și ale FDA.
    • Woodroof nu e un personaj cu care să empatizezi din prima. Pentru mulți, poate nici măcar din a șaptea. Călătoria lui începe din motive egoiste – vrea mai întâi să supraviețuiască, apoi să facă bani în timp ce supraviețuiește, de pe urma altor bolnavi, dar, în final, lupta lui capătă dimensiuni infinit umane. Chiar și înainte de evoluția înălțătoare, însă, McConaughey joacă fiecare scenă, conștient de conținutul ireductibil uman al antieroului. Descrie cel mai bine ce face, astfel: Stay with the anarchy of this guy. Stay with the bigoted bastard. Stay with the guy who’s out for self-preservation. Stay with the guy who’s a business man. The guy wants to be Scarface, man – the cause, and the crusader – and the activist will be revealed. Whether you like him or not, you respect him at the end of the story because you’re like, ‘I can’t believe someone has the courage to be that much of an ass and can still sleep at night’.. This is a character who, like him or not, you’re like, ‘Well that’s just who he is’. And if you can go ‘that’s who he is’, then you get the human. And if you’ve got the human, he can be a bastard, a homophobe, a bigot, whatever.
    • dbc

 

 

Spionându-l pe Vincent Gallo

Vincent Gallo e un dement. Dar un dement adorabil. Revin la el din când în când şi mă îndrăgostesc din nou iremediabil. Revin mai ales la discul “When” din 2001. “When” e un “Buffalo 66″ muzical. Când îl asculţi, ai senzaţia că tragi cu urechea la o conversaţie privată cu sine a lui Gallo. E ca şi cum te-ai furişat în dormitorul lui, fără ca el să ştie, iar el stă pe pat, cu chitara în braţe şi cântă fix ce-ar cânta dacă nu l-ar asculta nimeni, abandonându-se compătimirii de sine.

În “Buffalo 66″, o bijuterie indie cu accente autobiografice, pe care Vincent Gallo o scrie şi produce, acesta joacă rolul unui tânăr care iese din închisoare şi se întoarce în oraşul său natal. Aici, chiar din prima zi, răpeşte o fată pe care o prezintă părinţilor ca soţia sa. Pe parcursul filmului, Billy realizează că nu a mai rămas nimic pentru el în acel oraş şi că este la fel de pierdut cum era şi înainte să ajungă după gratii. Singura salvare pentru el ar putea veni din partea fetei pe care a răpit-o, dar, în cele din urmă, nu face nimic pentru a se agăţa de această şansă. Gallo e prezent peste tot în acest film: în regie, scenariu, coloană sonoră…Această implicare totală şi omniprezenţă o găsim şi pe “When”, pe care îl scrie, interpretează şi produce, imprimându-i aceeaşi vulnerabilitate emoţională ca şi filmului.

Sunt momente pe “When”, mai ales pe Honey Bunny, când ai senzaţia că Gallo face mişto de versurile tradiţionale ale cântecelor de dragoste, plimbându-se leneş printre clişee romantice. Inventivitata aici nu rezidă în versuri, ci în livrarea lor. Pe măsură ce Gallo cântă (rosteşte) Goodnight baby/ Sleep tight here with me/ We can lay in the bed, you and me/ And I won’t go away or leave you alone/ Sweetie-pie/ Baby/ Sleep tight/ Here with me,” pe piesa “Apple Girl” rămâi perplex gândindu-te dacă efectul este sau nu intenţionat.Dacă mă iau după ce-a făcut în cinematografie sau după aranjamentele de pe piesele mai ambiţioase de pe disc, răspund cu da. Gallo e indulgent cu sine, dar nu şi neglijent.

Vincent Gallo – Honey Bunny from vegas on Vimeo.

“I wrote this song for the girl Paris Hilton” începe cu un sample în buclă al unei note de corn, cu chitări şi tobe pe fundal. Încet, Gallo construieşte un cântec din alte sample-uri de instrumente: o chitară aici, o orgă acolo, pe care le îngrămădeşte peste nepotolita fundaţie de 3 secunde. E un aranjament la fel de greoi ca un cântec de U.S. Maple, dar asta nu-i fură nimic din frumuseţe. Serveşte cel puţin ca alegorie pentru o minte pe care o descoperim nervoasă şi chiar şubredă. Cum e prima piesă de pe album, funcţionează şi ca un avertisment că toate melodiile ce urmează sunt un pic în ilegalitate. Loop-ul mereu prezent şi instrumentaţia bogată îi pregăteşte pe ascultători pentru frumoasa călătorie prin psyche-ul fragil al lui Gallo în care te poartă următoarele melodii.

Când lipeşte o înregistrare veche de vibrafoane pe “Was”, nu melodia, ci sound-ul în sine este cel care impresionează. Acea înregistrare antică plată, palidă, aproape mută constrastează puternic cu chitara plină, bogată a lui Gallo. Nici sample-ul, nici personajul din Buffalo 66, nici Vincent Gallo, probabil, nu aparţin. Se şi le simţi nelalocul lor. Şi totuşi, tocmai din nepotrivirile astea iese o frumuseţe aparte, neechilibrată, dar imposibil de negat.

Laura: A song by Vincent Gallo from JG Winn on Vimeo.

Vincent Gallo – When from Bianca Grapes on Vimeo.

I-aş fi luat acasă

Când am ieşit de la concert, mi-am zis că o să scriu despre cum a fost la Vondelpark. Apoi, m-am răzgândit. Am vrut să fiu egoistă şi să păstrez pentru mine. Deşi am un frate mai mic, cred că nu am învăţat niciodată să împart, vorba lui Blake. Păstrez, instinctual, tot ce e mai bun pentru mine, iar Vondelpark intră în acel seif special unde ţin bunătăţile. Apoi m-am răzgândit la loc. Mi-am adus aminte că, nici dacă ai încerca, nu i-ai putea face pe alţii să trăiască exact ce ai trăit tu într-un moment pe care tu însuţi nu îl mai poţi repeta. Oricât de bun narator ai fi. Aşa că o să vă scriu despre concert şi poate, cândva, o să îi descoperiţi singuri, pe cont propriu, într-un chip unic şi profund individual. O să simţiţi, poate, fluturaşi în stomac sau o să vă gâdile timpanul, poate o să vreţi să îi îmbrăţişaţi, o să vă gândiţi că vreţi să îi luaţi acasă sau că sunt de pe altă lume, o să închideţi ochii sau o să vă lipiţi privirea de ei, o să vă simţiţi singuri sau, dimpotrivă, înţeleşi. O să îi asemuiţi cu alţii mai mari şi mai ştiuţi ca ei sau o să vă feriţi de comparaţii şi o să îi auziţi aşa cum sună: ca ei înşişi.

La Vondelpark m-am dus ca la un blind date (nu am fost niciodată la unul, dar îmi imaginez că aşa e). Le ştiam muzica destul de bine, dar nu ştiam nici ce pot face pe viu şi nici măcar cum arată. Nu ştiu, în continuare, aproape nimic despre biografia lor. I-am cunoscut doar prin sunet şi, alaltăieri, printr-o trăire live, nemediată şi chiar intimă. Au ceva al lor, care îi face accesibili şi distanţi în acelaşi timp. Pe o bucată de piesă, îţi închipui că ai putea fi prieten bun cu oamenii ăştia, dacă aţi sta de vorbă, pe bucata următoare, îi simţi ermetici şi pătrunşi de energii incomunicabile. Sună vulnerabil, melancolic, pe alocuri disperat, dar întotdeauna oniric, nocturn, antidramatic, umil şi personal până în măduva oaselor. Te invită să fugi de lumea reală, dar tot ei îţi arată şi cum e să dai nas în nas cu ea. Cel puţin aşa am trăit eu concertul şi aşa le trăiesc uneori muzica la mine-acasă. Îmi sunt dragi.

Biophilia sau de ce o iubim pe Bjork

Cel de-al optulea album de studio al artistei este punctul culminant al două decenii petrecute în căutarea sound-ului spontan, emoţional, ascuns înăntrul maşinilor de zgomot electronice. Micuţă, evazivă şi mereu pe punctul de a exploda de energie, Bjork este capabilă să creeze acea unică frumuseţe emoţională pură, necomplicată, care acţionează ca un şoc electric asupra creierului uman şi care transmite semnale în întreg sistemul nervos. În acelaşi timp, însă, muzica ei poate fi şi contraintuitivă, abstractă, atonală, genul de muzică pe care o descifrezi cu greu. Ce a rămas constant de-a lungul timpului când vine vorba de această minune din Islanda este că nu poate fi fericită decât dacă aruncă o provocare sieşi şi ascultătorilor săi. Aşa se face că, după petrecerea de plajă, tribală, sălbatică de pe albumul „Volta” din 2005, se întoarce cu un material mai privat, controlat şi ghidat de teorii muzicale.

Cu o tematică ştiinţifică, Biophilia este un proiect multimedia care grupează 10 cântece cu aplicaţii iPad corespunzătoare, pentru care Bjork a colaborat cu oameni de ştiinţă, scriitori, inventatori, muzicieni şi creatori de instrumente. Albumul vine la pachet cu un website, spectacole live şi workshop-uri educaţionale, dar, să ne concentrăm asupra muzicii, pe care Bjork a bazat-o pe algoritmuri identificate în natură şi a hrănit-o cu o combinaţie de instrumente electronice şi organice. Sună, după cum admite chiar Bjork, ca o reţetă a dezastrului. Şi totuşi, pusă în scenă cu simţul tangibil al minunii pe care îl are islandeza, Biophila este surprinzător de accesibilă, hipnotică şi frumoasă, dacă îi acorzi suficient timp şi concentrare. Pe scurt, e echivalentul audio al senzaţiei pe care o ai dacă priveşti printr-un microscop cum cresc cristalele.

Prima piesă, „Moon”, e ca o melancolică meditare cu privirea spre stele, pe care vocea lui Bjork se combină neverosimil cu o harpă glacială, în timp ce primul extras de single, „Crystalline” începe suav şi cuminte, pentru ca mai apoi să izbunească într-o nebunie drum’n’bass. Versurile mereu excentrice ale lui Bjork sunt energizate de o poezie a ştiinţei, dăruindu-ne secvenţe precum: “sonic branches, murmuring drown/ crystallising galaxies spread out like my fingers”. Mereu jucăuşă, pe melodicul „Virus”, Bjork cochetează cu ideea unei iubiri fatale între o gazdă organică şi invadatorul său anorganic: “Like a mushroom on a tree trunk as the protein transmutates/ I knock on your skin and I am in… ohh ooh”. Cea mai bună piesă de pe disc rămâne, însă, „Mutual Core”, pe care Bjork se confesează: “I shuffle around the tectonic plates/ You know I gave it all trying to match our continents”.

Ok, Biophila este, în mod voluntar, un disc ciudat, aparte. De fapt, dacă asculţi cele mai stranii bucăţi în timp ce conduci, s-ar putea să ţi se pară că extratereştrii vor să te contacteze prin intermediul undelor radio. Dar dacă tragi pe dreapta şi închizi ochii, s-ar putea să simţi o conexiune minunată cu tot felul de forţe universale.

We’re new here – gil scott heron & jamie smith

Gil şi Jamie nu sunt tocmai „a match made in heaven”, fiecare experiment al lor este un pariu extrem riscant. Şi-l asumă fără jumătăţi de măsură, de dragul jocului. Şi poate tocmai din saltul ăsta fără paraşută s-a născut farmecul albumului „We’re new here”, un farmec care o să-i prindă pe tot atât de mulţi pe câţi o să îi lase rece. Pe mine m-a prins, poate pentru că mă fascinează incongruenţele.

Albumul lui Gil Scott Heron „I’m new here” (2010) a fost primul material original scos de artist în mai bine de 16 ani şi probabil cel mai bun din ultimele trei decenii. „I’m new here” a fost o întoarcere printre cei vii pentru figura iconică a blues-ului „vorbit”, după ce a rămas, la un moment dat, pe drumuri, din cauza dependenţei de droguri. În ciuda revenirii voioase, albumul se simţea palid, sumbru, prezenţa morţii putea fi intuită la fiecare pas în baritonul profetic al artistului şi în producţia scheletică, învelită în rugină a lui Richard Rusell. Din albumul acela întunecat şi dureros nu mai rămâne mare lucru, o dată ce Jamie Smith (The XX) pune mâna pe el. E probabil şi motivul pentru care cei îndrăgostiţi de original vor respinge, cel puţin la început, remixul.

La sugestia lui Richard Rusell, Smith, fan declarat al muzicii lui Heron, începe să se joace cu materialul brut, scoate albumul din context şi îl aşază într-un cadru nou. Ce rezultă de aici e o călătorie pe fast-forward printre subgenuri muzicale, pe care le agaţă şi le aruncă de la piesă la piesă.

Ar fi alunecos să ne întrebăm dacă un astfel de proiect era necesar sau chiar motivat. Încearcă să ignori impulsul. Cert e că artistul de 22 ani şterge de pe discul lui Heron tocmai acele amprente ale morţii, acele umbre ale vieţii agitate a geniului blues. Le şterge şi le înlocuieşte cu strălucire şi energie, dar şi cu o perspectivă istorică, inserând bucăţi din piese mai vechi ale lui Heron şi alipindu-le noilor piese. Ba mai mult, construieşte colaje, pe care taie şi lipeşte elemente vocale neverosimile, precum o secvenţă din hitul din 63 al lui Justine Baby Washington: „That’s how heartaches are made”, care devine intro-ul piesei „The Crutch”, înainte ca aceasta să erupă într-o explozie drum’n’bass.

Colajele masiv produse reflectă un Smith neînfricat, şi nu reverenţios faţă de legendarul Heron. Ba chiar sunt momente în care producţia, supraîncărcată de idei, eclipsează vocea cântăreţului.  Jamie îl transformă pe Gil Scott Heron dintr-un artist frânt într-o „divă” mereu pe punctul de a se reinventa. Îi fură un pic din identitate, dar îi dă înapoi o portiţă prin care să se apropie de muzica dance contemporană. Meritul lui Jamie e că (re)prezintă la timpul prezent muzica lui Gil Scott Heron unei culturi muzicale capricioase, articulate pe groove-uri şi face asta fără să cadă în păcatul kitsch-ului sau exceselor.