Oaia neagră

Jurnaliștii au vocație de generaliști. Asta e scuza mea, cel puțin. În liceu am fost într-o clasă de olimpici. Unii din colegii mei au ajuns și pe la olimpiade internaționale. Am avut colegi care au mers ani la rândul pe țară la aceeași materie, devenind mai buni de la an la an. În tot timpul ăsta, eu am pendulat fără oprire. Am flirtat puțin cu cercul de info și nu era sentiment mai mișto decât ăla când compilai programul și mergea. Dar ceva nu se potrivea. Am mers la olimpiada de română, pe vremea când mă lovise dragostea de eroi idealiști ca alter-ego-ul meu din Jocul ielelor. Dar nu eram prea bună la umplut câte 12 pagini în trei ore. Eram mult mai concisă pe vremea când scriam de mână. Am fost când obsedată de o carte de filosofie, când prinsă într-o îndrăgosteală cu matematica înțeleasă în fugă de la un prof prea grăbit. Și tot așa. Cred că am fost în fiecare an la altă combinație ciudată de olimpiade, fără să mă pasioneze suficient de tare vreuna. Și cu un dezinteres bizar față de rezultatul final. 

black sheep

Fără să fi fost  vreo tocilară, am terminat fiecare an de liceu cu o medie cu care acum mi-ar fi rușine să mă afișez. Încă mai vreau să mă prefac puțin că sunt cool. Nu m-ajuta la nimic. Și nu mă încălzea cu nimic. Îmi doream mai mult decât orice să am „my thing” și nu eram foarte sigură care e. Dar aveam viziunea asta romantică despre cum fiecare om are o vocație anume și e dator să și-o descopere, altfel va fi condamnat la nefericire.

Pe la jumatea clasei a noua, dirigu’ ne-a întrebat ce vrem să facem cu viețile noastre. Și mi-aduc aminte cum s-au holbat toți la mine când le-am zis că eu vreau să fiu regizor sau jurnalist. Eram într-o clasă de mate-info, aveam colegi pragmatici. Am colegi pragmatici. Duc clasa aia cu mine oriunde m-aș duce și e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Dar asta nu înseamnă că nu m-am simțit mereu oaia neagră. Cu timpul însă, începe să îți placă să fii oaia neagră.

Tot dirigu’ a venit cu ideea că ne-ar trebui o revistă a noastră. O fițuică, îi zicea el. Și o fițuică a fost. Dar una care ne-a fotografiat pe noi așa cum eram atunci. Când patetici, când vag amuzanți, când copilăroși, când prea maturi pentru vârstele noastre. În fiecare an, când ne vedem de Crăciun, dirigu’ își amintește de revista aia. Și de textele mele. „Care ne făceau pe toți să bocim.”  Poate că e trist să spun asta, dar a fost primul om care a crezut în mine. Care a crezut în mine cu adevărat. Sau cu a cărui încredere am știut eu ce să fac.

Încă am la Ploiești textele pe care le scriam pe-atunci. Și pentru revistă, dar mai mult pentru mine. Pe unele nu le-a mai citit nimeni în afară de mine. Pe multe nu le-aș arăta nimănui acum. Erau prea lirice, prea siropoase, prea patetice. PREA naive. Dar aveau adevărul lor. Și asta le-a făcut importante.

Pentru că, încet-încet, accidental sau nu, ele au devenit my thing. Și eu am rămas oaia neagră.

Îmi dau și eu publish. Mai des

Sunt fericită că am dat din nou drumul blogului. Nu înseamnă că nu mă sperie un pic  faptul că habar nu am de unde o să scot timp și energie pentru proiectul ăsta. Sunt fericită că există locul ăsta virtual, că pot să scriu aici orice tâmpenie îmi trece în cap, că unii citesc, iar alții nu, că feedback-ul primit nu mă obligă la nimic, că sunt  redactor, editor și moderator, centrez, dau cu capul și arbitrez.

Doar pentru că pot nu înseamnă și că o să  scriu tâmpenii. Voi încerca să limitez la maximum spam-ul. De fapt, mi s-a părut dintotdeauna mai greu să mă apuc de scris decât să mă opresc din a înșira gânduri aiurea. Cea mai grea mi se pare lupta cu autocenzura.  Nu îmi dau mie însumi BT așa de des cum ați crede. Și poate nici așa de des cum ar trebui. Ucid ciornele. Cu pasiunea unui critic snob, pretențios și frustrat.  Câteodată e alegerea corectă. Dar alteori e numai teamă: teama de a mă expune prea mult, teama de reacții adverse, teama de alegerea greșită a momentului și, cel mai des, teama de a nu aduce nimic nou sau diferit.

Curios e că scrisul reușește de cele mai multe ori să reflecte mecanismele și principiile după care funcționăm și în viață. La mine cel puțin, așa e. Și, dacă în scris, autocenzura ajută parțial, pentru că te ajută să fii selectiv și scrupulos cu propria muncă, în viață e uneori mai bine să fii Yes Man. Nu atât cu ceilalți, cât cu tine însuți. Să nu îți refuzi. Instinctele, experimentele, poftele, ideile, visele, impulsurile. Sigur că nu am putea trăi fără să ne mai zicem din când în când nu: nu mai mânca înghețata aia, nu mai bea al patrulea pahar de vin, nu mai bârfi, dar când spunem nu celor mai autentice bucăți din noi înșine, sigur greșim.

Așa că am decis că o să dau publish acestui text, chiar dacă nu e nici pe departe așa de bun cum l-aș vrea. Pentru că e sincer. Și am decis că o să dau publish de-acum celor mai ascunse trăiri și mai trăznite impulsuri, cu riscul să greșesc grav, să mă fac de râs, să fiu mai puțin plăcută. Pentru că așa e sincer. Față de mine.

Confessions of a storylover/teller

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.

Mărturii ale cruzimii

Până unde poate ajunge cruzimea oamenilor? Ce este un om în stare să îi facă altuia în numelor unor valori greşit înţelese? Cum poţi coborî prin chinuri fizice o fiinţă umană la un statut subuman? Sunt întrebări la care caută un răspuns expoziţia ce şi-a făcut loc acum câteva zile într-o sală a Palatului Sutu. Colecţia de instrumente medievale de tortură îi aparţine lui Piotr Buczkowsi, un polonez care a început să îşi dezvolte acest interes straniu după o vizită făcută în Italia acum 16 ani. Obiectele a început să le adune din 1995, prima expoziţie având loc în Polonia. Colecţia prezentată la Bucureşti a fost expusă prin toată Europa şi a lăsat mii de oameni cu gura căscată.

Am fost ieri să fac un material la muzeu pentru ştirile Travel Mix. Eu recunosc că n-am stomacul tare şi mi s-a făcut rău văzând şi citind despre căile inimaginabile prin care de-a lungul istoriei un om a înţeles să îl umilească şi să îl învingă trişând pe un altul. Am avut senzaţia pe care o capeţi şi la un accident de maşină. Ţi-e groază, ţi-e milă, dar nu te poţi abţine. Trebuie să vezi tot. Creierul nu îţi mai controlează ochii. După ce am terminat de luat ilustraţia, a venit rândul interviului în italiană cu Buczkowski. Mărturisesc că m-aşteptam la un colecţionar sadic şi uşor sărit de pe fix. Poate că aşa este, ce-i drept n-am stat de vorbă decât vreo 10 minuţele. Totuşi, m-a făcut să înţeleg de ce colecţia lui e importantă şi relevantă în ziua de azi şi de ce, dincolo de rolul de divertisment horror pe care îl joacă, e şi o mărturie a cruzimii şi o meditaţie asupra umanităţii. Buczkowski speră ca oamenii care îi privesc colecţia (în care găsiţi unelte pentru executările spectaculoase ale pedepsei cu moartea, instrumente macabre folosite ca ser al “adevărului”, măşti şi costume ale umilinţei şi torturii psihice, dar şi un cântar menit să îi descopere pe cei “posedaţi de diavol”, despre care se credea că sunt mai uşori decât ar trebui să fie după conformaţia lor fizică) vor pleca acasă cu un mesaj puternic despre demnitatea fiinţei umane şi căile prin care a fost periclitată – şi este în continuare, deşi evităm să vorbim despre asta. Expoziţia documentează practic dimensiunile aberante ale fanatismului şi intoleranţei pe care omul le atinge, în delirul său lucid, când vrea să facă rău altor oameni.

Colecţia polonezului e cu atât mai relevantă, cu cât astfel de episoade se petrec în continuare în aceeaşi lume în care ne place să credem că drepturile omului nu sunt doar concepte idealiste. Aceeaşi lume în care ne place să credem că până şi pedeapsa capitală se execută în condiţii decente, acolo unde a supravieţuit modernităţii. Formele torturii s-au schimbat în timp şi sunt şi geografic destul de diferenţiate. Asta nu înseamnă însă că multe din metodele subumane nu se mai folosesc şi astăzi.

Dar, de data asta

De mică m-au fascinat începuturile. Pe vremea mea, toţi copiii visau la prima zi din clasa întâi. Ei, bine, eu mi-am păstrat multă vreme acel entuziasm naiv şi în legătură cu o groază de alte începuturi. Mă bucuram de prima zi de şcoală din fiecare trimestru cum se bucurau alţii de prima zi de vacanţă. Adoram să trec la un caiet nou şi îmi juram de fiecare dată că pe noul caiet voi scrie cel mai frumos cu putinţă şi nu o să mai am tăieturi sau ştersături.

Mai târziu mi-am dat seama că nu mă captiva noutatea într-un început cât perspectiva de a o lua din nou de la zero, de a încerca să fac lucrurile perfect de data asta. Tocmai de-aceea m-am bucurat la startul fiecărui an de şcoală, la descoperirea fiecărei pasiuni noi, la fiecare Revelion, la fiecare proiect de voluntariat nou-nouţ. Vedeam în toate promisiunea perfecţiunii. De data asta, o să fac bine tot ce-am greşit data trecută, o să îmi fac timp pentru tot ce-am amânat înainte, o să fiu mai bună cu mine şi cu ceilalţi, o să schimb tot ce nu îmi convine şi o iasă totul aşa cum îmi doresc. Nu e greu de ghicit că invariabil imperfecţiunea mă prindea din urmă. Spre sfârşitul (anului, trimestrului, caietului, proiectului), învăţam că imperfecţiunile fac parte din mine, le asumam şi mă bucuram de experienţă, dar apoi venea un alt început. Şi cum I am a sucker for tot ce înseamnă primăvară, luni, 1 ianuarie, 15 septembrie, mă amăgeam din nou că de data asta voi face totul cum trebuie.

Nu mi-a fost niciodată teamă să o iau de la început. Niciodată…adică până în toamna asta. S-au schimbat multe fără ca eu să pot interveni şi mi-am dat seama că ideea controlului absolut asupra propriului destin e doar o iluzie. Peste ceea ce facem, peste ceea ce punem noi în mişcare, peste ceea ce desenăm trece din când în când un buldozer cu arbitrar care ne dă peste nas. Nu ne putem abandona soartei, dar trebuie să fim totul pregătiţi ca, atunci când vine buldozerul, să îi opunem o rezistenţă suficient de mare. Altfel, e greu să o iei de la început…

A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.

mai târziu e prea târziu

Trei, doi unu, intrăm în emisie. Nu avem timp pentru retuşuri sau ultime probe. În televiziune, nu îţi permiţi să amâni deadline-urile. La ştiri, în niciun caz. Ce nu a intrat azi, nu mai poate intra mâine. Decât dacă nu era de actualitate. Iar dacă nu e de actualitate, nu prea te interesează. În televiziune, trăieşti în lumea lui acum şi aici. Capeţi, fără să îţi dai seama, o cu totul altă perspectivă asupra timpului. Începi să măsori vorbele oamenilor în secunde de sincron. Decupezi din realitate ca să nu plictisească. Tai din textul ştirii, ciunteşti din afirmaţii. Nu stai niciodată la un eveniment mai mult decât ai nevoie să strângi tot materialul video pentru ştire. Uneori stai chiar mai puţin, pentru că (nu) te aşteaptă în altă parte. Când stai pe la uşi impunătoare ca să iei un interviu, nu îţi laşi mintea să circule aiurea: te gândeşti cum îţi poţi organiza mai bine restul zilei, ca să termini materialul la timp. Dacă ajungi cu cinci minute prea târziu la o ştire şi ratezi punctul culminant, degeaba ai mai ajuns. Pe nimeni nu interesează o ştire despre un incendiu, dacă pe filmare nu au intrat flăcările şi fumul înecăcios. Dacă nu pui întrebările la timp, nu le mai pui niciodată. Nu ai timp pentru un do-over. Ce ai reuşit să scotoceşti şi să furi la faţa locului din esenţa întâmplării, asta va intra şi pe post (într-o variantă editată, desigur).

În redacţie, pedala de accelaraţie e apăsată continuu. Scrii textele  cu viteză de dactilograf, nu apuci să scrii câteva drafturi şi o variantă finală. De cele mai multe ori, prima ciornă e şi  cea care ajunge la editorul de voce. Altfel, nu se mai montează nimic la timp. Şi uite aşa începi să apreciezi valoarea lucrurilor făcute bine din prima, dar şi să treci mai uşor peste imperfecţiuni, inevitabile de la un punct încolo.

La ştiri, timpul nu are răbdare cu tine. Evenimentele se suprapun, trebuie să “ghiceşti” unde este Ştirea şi să mergi după ea. Chiar dacă ai ghicit azi, mâine ascunzişul este altul şi scorul se resetează. Tu şi timpul plecaţi de la 0-0. În fiecare dimineaţă. La sfârşitul zilei, te simţi uneori învingător, când ai reuşit ce ţi-ai propus înainte să pleci din redacţie, dar e o senzaţie trecătoare. Adică îţi trece până a doua zi, când joaca o ia de la început cu nerăbdare de pici.

gânduri de duminică seară

Ştiţi întrebarea aia stupidă care se pune la concursurile de miss pentru a le departaja pe zâne? “Dacă ai putea să cunoşti orice persoană (alive or dead), pe cine ai vrea să întâlneşti şi de ce?”. Răspunsul meu mi-ar aduce nişte puncte în minus, probabil. Eu vreau să cunosc pe toată lumea. Nu din teama de a face o alegere greşită, ci pentru a rămâne fidelă visului din copilărie, de a face cunoştinţă cu toţi locuitorii planetei.  Norocul meu e că munca îmi permite să mă apropii cu paşi mărunţi de utopie. Zi de zi, oameni de toate formele şi culorile mi se plimbă prin faţa ochilor. Fur câte o părticică din viaţa lor, asemenea unui vampir care se hrăneşte, în loc de sânge, cu poveştile celorlalţi. Vânzătorii din piaţă, deţinuţii, secretarele, doctorii, sindicaliştii, taximetriştii, pensionarii, pictorii, politicienii, atletii, agricultorii, poliţiştii, profesorii, copiii, poeţii, pompierii, şomerii…trăiesc în lumi paralele, dar eu fug zilnic dintr-un univers într-altul, fără răbdare. Mă prefac şi prefac cadrul, în acelaşi timp. Transformările vin uneori firesc, fără poticniri, alteori dau crispări şi zâmbete forţate.

Când văd microfonul şi camera, unii se ascund, alţii îşi ţes o mască pe chip. Prea puţini s-au adaptat deja şi rămâni egali cu sine. Pe ei nu îi interesează cum dau la televizor. Cei ce nu şi-au dezvoltat încă mecanisme de apărare suficient de puternice, se deschid, vulnerabili, şi îşi spun povestea, prin vorbe sau gesturi. Alţii îşi pun la lucru talentul de actor. Unora le iese, alţii sunt artificiali. Cu siguranţă, însă, că, în toate cazurile, ceva personal, strâns legat de unicitatea fiinţei din faţa mea iese la suprafaţă. Un fel particular de a îşi frânge mâinile, un accent ieşit din comun, o energie greu de cuprins, o poftă de vorbă, un stil de-a povesti, o filosofie individuală, un regret bine înfipt în cotidian, o sete de experienţă imposibil de potolit…Despre fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat până acum ştiu un pic mai mult decât răspunsurile pe care mi le-au dat. Şi simt că le-am furat câte ceva. Am ciopârţit o fărâmă din intimitatea lor şi am lipit-o la mine în memorie, în colajele de momente, la care lucrez la foc continuu, în fiecare zi. Jafurile astea sunt victoriile mele cele mai de preţ, bucurii mărunte şi epice, în acelaşi timp. Oricât de boem sau metafizic ar părea, ăsta e unul dintre lucrurile care mă face să mă întorc în fiecare zi la muncă, dincolo de toate bubele pe care i le pot găsi cu uşurinţă acestei lumi.