90 de minute de liniște. Adjudecat

Necuvintele lui Adrian Nour sunt ca Islanda. Reformulez. La Necuvinte eu mă simt exact cum mă simțeam în Islanda: fiecare secundă trăită cu bucurie, uimire și recunoștință ascunde inevitabil și o urmă de tristețe: oricâte poze reale sau virtuale aș face, nu voi putea nicicând să reconstruiesc, mai târziu, ulterior frânturile magice de lume de una singură. Când se schimbă decorul, se schimbă lumea și nu pot da rewind, dar câtă bucurie a adus fiecare decor nou!

Și la fel ca Islanda, Necuvintele lui Adi Nour sunt – așa cum a și intenționat – o liniștire. O liniștire pe care hohotele de râs din sală nu o inhibă, ci o potențează. O întoarcere la sine, un refugiu de 90 de minute în fața avalanșei de false valori, kitschuri și experiențe haotice pe care le-ai părăsit la intrarea în teatru, dar pe care le vei redescoperi cu siguranță la ieșire.

Nour are o generozitate pe care nu am întâlnit-o la mulți actori-regizori, în teatru sau în film. Fiecare actor este valorificat în egală măsură cu celălalt, după cum fiecare scenă din Necuvinte pare la fel de esențială ca următoarea sau precedenta. Râsul lacom este echilibrat cu dovezi de gingășie, iar câteva momente grave ajută la transmiterea unui mesaj care, în ciuda segmentării piesei în mii de secvențe de sine stătătoare, este unitar. Nu cuvintele sunt condamnate sau ironizate în piesa lui Nour, ci insuficiența, neputința lor, faptul că, de multe ori, ne agățăm de ele fără a realiza că sunt imperfecte sau nenecesare.

Un Superman și Batman care se vor lupta cu Facebook și Google, un Tarzan care îi supraviețuiește tehnologiei, rămânând la fel de primitiv și în zilele noastre, fata care vinde secunde de tăcere, bocitoarele care nu au, de fapt, nevoie de nicio tragedie pentru a boci și toate celelalte personaje fascinante care li se alătură reușesc să spună mai multe despre bătăliile noastre zilnice decât au spus-o multe povești cu text.

Necuvinte se joacă din nou pe 26 ianuarie la Teatrul de pe Lipscani.