Nu mă învăţ minte

Îmi tot spun că o să învăţ scepticismul ca o a doua natură. Dar prima natură e mai puternică şi instinctual, I’m a believer.

Îmi tot spun: de mâine nu o să mai am încredere oarbă în oameni şi în proiectele lor, de mâine aştept să fiu convinsă lent şi temeinic.

Îmi tot spun să nu îi mai cred pe oameni buni până la proba contrarie. Dar uneori le creez chiar şi circumstanţe atenuante.

Îmi tot spun că drumul spre iad e pavat cu intenţiile bune ale celor care nu ştiu să le pună în practică şi îi încurcă şi pe alţii, rătăcind aiurea. Dar nu reuşesc să mă cred eu pe mine.

Îmi tot spun că o să cer mai întâi dovezi şi că voi cerceta, înainte de a crede. Dar am făcut sute de pariuri fără ponturi şi am sărit de mii de ori fără o coardă ţeapănă.

Îmi tot spun că o să fiu Toma Necredinciosul de-acum şi până-n vecii vecilor Amin!

Dar nu mă ascult. Dar nu am învăţat niciodată să privesc cu suspiciune străinii, nici să caut grimase în spatele zâmbetelor. Nu am învăţat să ţin oamenii la distanţă până nu le fac un background check, nici să îi cred murdari şi haini fără să am probe de nedemontat. Nu am învăţat să nu am încredere în începuturi şi nici că dezamăgirile cele mai abrupte vin când oamenii pică de pe piedestalul pe care i-ai urcat. Şi până nu am să învăţ toate astea, nu am voie să mă plâng. Punct.