The Shovel is too Small, la One World, 2014

În doar 24 minute, The Shovel is too small reușește o puternică meditație cu înveliș ludic asupra conflictului de valori dintre Iugoslavia comunistă și Serbia capitalistă, dintre generația care a trăit în comunismul lui Tito și se raportează ambivalent, dacă nu de-a dreptul nostalgic la perioada respectivă și generația pentru care această perioadă reprezintă doar un capitol din manualul de istorie.

În centrul de interes al discuției stă valoarea atribuită muncii, personificată de minerul Alija Sirotanovic, care devine prototipul muncitorului-model în spațiul iugoslav, după ce reușește să depășească recordul stabilit de Stakhanov în URSS. Victoria muncitorului iugoslav în fața celui rus este asimilată unei victorii a lui Tito asupra tovarășului Stalin, astfel că momentul capătă dimensiuni legendare: numele lui Sirotanovici devine sinonim pentru erou proletar, Tito îi oferă orice recompensă își dorește, dar, conform legendei, Sirotanovici vrea doar o lopată și mai mare, că să lucreze și mai eficient, gest care întărește imaginea-simbol în conștiința colectivă.

În 1987, chipul eroului proletar ajunge pe bancnota de 2000 de dinari, de unde poate privi și azi la o lume radical schimbată față de cea pe care a reprezentat-o. Pentru persoanele mai în vârstă, pentru membrii generației muncitorilor-model, lumea lui Sirotanovici, ușor idealizată de trecerea ei printr-o memorie poetică, este o lume lipsită de griji, în care munca servea drept liant social, oamenii luptau pentru idealuri comune, iar munca în sine reprezenta o plăcere, o eliberare. Privirile nostalgice sunt încurajate și de comparația cu prezentul: tinerii, copii ai capitalismul, li se par celor în vârstă complet deconectați de orice valoare spirituală a muncii și interesați strict de partea materială.

De cealaltă parte, cei mai tineri nu știu cui îi aparține chipul de pe bancnotă. Eroii lor nu vin probabil din zona proletară, iar munca în sine nu mai reprezintă o virtute. Totuși, unii dintre ei participă la un fel de reconstituire a taberelor de muncă de pe vremuri. Alternarea imaginilor de arhivă cu cele filmate la această nouă acțiune colectivă de voluntariat au inițial gustul dulce al unei nostalgii pline de inspirație. Intervine, însă, brusc lamentarea în glumă a unuia dintre voluntari, care recunoaște că nu se aștepta ca munca să fie atât de grea și că nu ar fi participat dacă știa la ce să se aștepte. Pare o confirmare a sentinței date de vârstnici: moartea muncii ca valoare în sine.

Ritmul alert al documentarului, cu accente ludice, muzica folosită incredibil de ingenios (imnurile comuniste punctează excelent atât entuziasmul nostalgic, cât și ironia discretă din tonul regizorului) și montajul atent al imaginilor de arhivă cu cele filmate special pentru documentar compun arsenalul cu care The Shovel is too small reușește să vorbească despre dispariția unei lumi, cu tot ce a avut ea mai urât, mai frumos, mai demn, mai penibil. Este o mostră de iugo-nostalgie, dar, în același timp, și o bucățică de istorie alternativă.

A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.