ce mod perfect de a pierde timpul!

Cronică de album: Elbow- The Take Off and Landing of Everything

Un lucru e sigur când vine vorba de The Take Off and Landing of Everything: Elbow sunt astăzi incredibil de conștienți de mediul în care creează, de context, de atuurile și slăbiciunile lor. Au luptat cu proprii monștri și au ieșit din bătălie mai puternici, recalibrându-și sound-ul și abordarea față de actul creativ. Primul album de studio în trei ani, The Take off and Landing of Everything este exact cum sperai că va fi: un disc pentru cei care încă mai cred că un album trebuie să fie un album și nu o colecție întâmplătoare de piese. Documentând călătoria, cu obstacolele, încercările și victoriile ei, materialul nou reușește să găsească un echilibru între mângâierile sonore pe care le împarte și depresiile în care riști să te cufunde.

E ciudat să realizezi că ascensiunea Elbow s-a petrecut în umbra britpop-ului, că păreau să împartă un inside-joke cu colegii de la Stone Roses și Oasis, când s-ar părea că azi cu greu îi putem încadra la categoria trupă rock. Nu mai există nicio gălăgie în ritmurile și acordurile Elbow, nici urmă de atac sau asperitate. În fluiditatea mișcării melodice și a aranjamentelor surprinzătoare colorate în nuanțe și texturi subtile, se apropie mai mult de jazz decât de rock. Ce îi face cu adevărat speciali e că reușesc să livreze piese emoționale pe care o să îți vină să le fredonezi, având dimensiunea de stadion a unei trupe precum Coldplay și, în același timp, deschid perspective interne și de internalizat ale unor sunete și texturi polimorfice, toate legate în jurul pasiunii lui Guy Garvey pentru limbajul poetic și vocii sale baritonale tandre.

Albumul a fost prefațat de lansarea Fly Boy Blue/Lunette, o piesă 2 în 1. Prima jumătate surprinde trupa întorcându-se la specificul sound-ului de debut: părți vocale încărcate de efect, trompete cu rezonanță și un riff de chitară ce sună crocant. Cea de-a doua parte, Lunette mută accentul pe lirismul lui Garvey, care încadrează reflecții asupra propriei mortalități cu un haz delicios: “I’ll still want a double of good Irish whiskey / and a bundle of smokes in my grave”.

O să realizezi cu ușurință că Fly Boy Blue este excepția care confirmă regula noului album: nicăieri altundeva pe Take Off nu vei mai regăsi aceeași energie incisivă. De fapt, ca și cum ar fi o replică la grandiozitatea ce a definit Build a Rocket Boys!, Take Off este destul de minimalist, mai ales la nivel instrumental. Prima piesă de pe album, This Blue World, o meditație asupra recentei încheieri a relației lungi a lui Garvey, reprezintă o introducere mai mult decât subtilă: percuția aproape că lipsește, chitara intervine leneș din când în când și cea mai mare parte a muncii e lăsată pe seama vocii lui Garvey, cel mai climatic moment fiind schimbarea de peisaj oferită de pian pe la minutul 5.

Ne-am obișnuit cu toții ca Garvey să își atingă maximul de potențial atunci când creează un personaj pe care îl poate locui. Asta se întâmplă, la cel mai minunat nivel cu putință, și cu piesa Charge. Povestită din perspectiva unui bărbat mai în vârstă, care observă cu amărăciune tânăra generație, Charge este încă o jumătate-de-imn, brodată cu o tentă de amenințare mulțumită unei amprente temporale confuze, vocii încordate a lui Garvey și  morocănosului refren: ‘Glory be, these fuckers are ignoring me’. Desigur că nu putem ști cât de mult din indignare îi aparține autorului și cât e pură imaginație, dar e reconfortant că putem regăsi încă niște furie ascunsă în spatele imaginii blânde ale cuiva etichetat des cel mai de treabă om din Manchester.

My Sad Captains, o odă melancolică dedicată prieteniilor pierdute și schimbărilor care vin o dată cu vârstă, construiește în jurul unui motiv folosit ca bază, în jurul căruia accentele jazzy și ritmul insistent poartă vocea bogată, plină de regret care recunoaște  ‘another sunrise with my sad captains/with who I choose to lose my mind….what a perfect waste of time’. Este un cântec triumfător de trist, prin care trece firul roșu al întregii cariere Elbow.

A existat o vreme când Elbow era una dintr-o mulțime de trupe britanice care intrau în lumina reflectoarelor timid, ca niște molii rătăcite, numai ca să dispară imediat ce lumina scădea puțin în intensitate. A existat o vreme când erau considerați genul de trupă greu de încadrat, tocmai pentru că nu păreau să vină cu nimic cu adevărat provocator. A existat o vreme când erau bineucuvântați numai cu laude palide și blestemați cu o timiditate comercială, din pricina căreia niciunul din single-urile lor nu a intrat în niciun top 10 în UK. Și a existat apoi o altă vreme când Elbow devenise trupa de la Chris Martin de la Coldplay a recunoscut că împrumutase ce avea nevoie pentru încercările trupei sale de a domina lumea. Nu și acum, însă. Nu a mai fost cazul..de aproape 10 ani. Cu Leaders of Free World din 2005, Seldom Seen Kid din 2008 și Build a Rocket Boys din 2011, trupa din orășelul englez numit Ramsbottom a ajuns la polul anoninimității: au câștigat Premiul Mercury în 2008 (pentru Seldom Seen Kid), un Brit Award (Pentru Cel mai bun Grup Britanic) în 2009, ajungând, până la urmă, să mulțumească în egală măsură și criticii și mulțimile cu genul de spectacole live care combină fără efort valuri de emoție și refrene incitante. Azi, își permit și, în egală măsură, simt nevoia să scoată un album care, după cum spune Garvey, trebuie să le arate fanilor că Elbow “încă pune muzica mai întâi și abia apoi succesul”.

 

 

Bibio -The Green (EP)


să vopsim apa verde împreună și să zburăm deasupra ei

Unul dintre cele mai coezive și unitare materiale ale lui Stephen Wilkinson, EP-ul The Green este, de fapt, un colaj din mai multe track-uri d-ale lui Bibio nelansate oficial, pe care artistul le-a revizitat și împrospătat, ca să completeze și să evidențieze piesa de rezistența: discul exploatează în profunzime atmosfera creată de piesa preferată a lui Bibio de pe genialul Silver Wilkinson (lansat în mai 2013) – “Dye the Water Green”.

Dacă ar exista o definiție ușor de înțeles și învățat a muzicii lui Bibio, probabil că aceasta ar fi Dye the Water Green: folktronica difuză, aeriană, vaporoasă, definită subtil de mix plutitor de instrumentație electronică și acustică și vocale obsedante.

Tot un exemplu chintesențial al viziunii Bibio este Dinghy – pe care colaborează cu Richard Roberts (Letherette) – vibe-ul lo-fi, de casetă VHS ușor avariată, e mai personal decât ai fi tentat inițial să crezi.

Pe Down to the Sound, însă, cristalinul chitărilor și al keyboard-ului e amenințat de o furtună de sunet. La fel de curajoasă e și A Thousand Syllables, cu al său folk-rock ambiental, care te va face puțin nostalgic după Ambivalence Avenue.

Ca și cu restul albumelor Bibio, se recomandă prudența în ascultarea materialului. Ajutați gravitația și ancorați-vă bine de pământ sau ceva stabil. Altfel, s-ar putea să treacă mult până veți găsi ceva suficient de material ca să vă readucă din plutire.

E pe bune? E pe bune.

Au porecle isteţe precum Tobbacco sau Father Hummingbird, se îmbracă bizar, uneori poartă măşti şi pun la cale muzică de pe altă lume într-un sat izolat din zona Pittsburgh. I-ai putea suspecta că se chinuie prea mult să lase impresia unor outsideri pop cu gusturi excentrice. Poate că o fi aşa, dar, din fericire, povestea din spatele muzicii nu prea contează în cazul lor. Nu când asculţi “Dandelion Gum”, un disc care te invită să uiţi cine l-a făcut: vocalele sunt distorsionate într-atât că nu mai distingi timbrul personal original, iar cea mai mare parte-a timpului n-ai să înţelegi niciunul din cuvintele rostite. Nu transpar sensurile cuvintelor, dar transpare sensul muzicii şi e suficient.

Pariul făcut de BMSR cu Dandelion Gum e destul de riscant: se bazează pe un singur filtru vocal de la un capăt la celălalt al albumului, ceea ce ar putea deveni redundant sau monoton. Interesant că tocmai această vulnerabilitate, uniformitatea vocii procesate devine unul din punctele forte ale albumului. Partea vocală e jucăuşă, dar nu e caraghioasă, sună mai degrabă claustrofobic şi bolnăvicios. Vocea nu te duce cu gândul la roboţei veseli cântând piese pozitive şi luminoase, ci, mai repede, la oameni pierduţi, atât de prinşi în propriile existenţe încât întregul lor organism a suferit mutaţii, devenind aproape inuman.

Clapele sună vintage cu texturi care amintesc de Moog, iar chitările sunt subţiri şi acoperite de praf analog. Cea mai mare parte a discului sună a ceva înregistrat acasă cu mijloace rudimentare, dar tocmai din resursele modeste le ies cele mai reuşite combinaţii celor de la BMSR. Piese ca “Jump into my mouth and breathe the stardust” şi “Melt me” trimit la sensibilitatea melodică, folkish, a Beck şi Boards of Canada, dar estetica celor de la BMSR rămâne una profund spaţială, extraterestră. Cu alte cuvinte, mi-i imaginez mai degrabă organizând un show cu lasere la un planetariu decât cântând pe stradă.

Nu ştiu dacă băieţii ăştia chiar stau izolaţi la capătul lumii ca să îşi coacă albumele. Nici dacă toboşarului chiar i se spune Iffernaut. Nici nu mai contează dacă povestea e autentică sau nu. Cu “Dandelion Gum”, BMSR au demonstrat că uneori să faci un singur lucru foarte bine e mai mult decât suficient.

I-aş fi luat acasă

Când am ieşit de la concert, mi-am zis că o să scriu despre cum a fost la Vondelpark. Apoi, m-am răzgândit. Am vrut să fiu egoistă şi să păstrez pentru mine. Deşi am un frate mai mic, cred că nu am învăţat niciodată să împart, vorba lui Blake. Păstrez, instinctual, tot ce e mai bun pentru mine, iar Vondelpark intră în acel seif special unde ţin bunătăţile. Apoi m-am răzgândit la loc. Mi-am adus aminte că, nici dacă ai încerca, nu i-ai putea face pe alţii să trăiască exact ce ai trăit tu într-un moment pe care tu însuţi nu îl mai poţi repeta. Oricât de bun narator ai fi. Aşa că o să vă scriu despre concert şi poate, cândva, o să îi descoperiţi singuri, pe cont propriu, într-un chip unic şi profund individual. O să simţiţi, poate, fluturaşi în stomac sau o să vă gâdile timpanul, poate o să vreţi să îi îmbrăţişaţi, o să vă gândiţi că vreţi să îi luaţi acasă sau că sunt de pe altă lume, o să închideţi ochii sau o să vă lipiţi privirea de ei, o să vă simţiţi singuri sau, dimpotrivă, înţeleşi. O să îi asemuiţi cu alţii mai mari şi mai ştiuţi ca ei sau o să vă feriţi de comparaţii şi o să îi auziţi aşa cum sună: ca ei înşişi.

La Vondelpark m-am dus ca la un blind date (nu am fost niciodată la unul, dar îmi imaginez că aşa e). Le ştiam muzica destul de bine, dar nu ştiam nici ce pot face pe viu şi nici măcar cum arată. Nu ştiu, în continuare, aproape nimic despre biografia lor. I-am cunoscut doar prin sunet şi, alaltăieri, printr-o trăire live, nemediată şi chiar intimă. Au ceva al lor, care îi face accesibili şi distanţi în acelaşi timp. Pe o bucată de piesă, îţi închipui că ai putea fi prieten bun cu oamenii ăştia, dacă aţi sta de vorbă, pe bucata următoare, îi simţi ermetici şi pătrunşi de energii incomunicabile. Sună vulnerabil, melancolic, pe alocuri disperat, dar întotdeauna oniric, nocturn, antidramatic, umil şi personal până în măduva oaselor. Te invită să fugi de lumea reală, dar tot ei îţi arată şi cum e să dai nas în nas cu ea. Cel puţin aşa am trăit eu concertul şi aşa le trăiesc uneori muzica la mine-acasă. Îmi sunt dragi.