can’t stop growing old

Câteodată te-agăți
De un fir de ață albă cu care se cos poveștile mari
De un gest binevoitor
De trei acorduri de chitară
De o promisiune
De o creangă dintr-un pom înflorit
De o sârmă de rufe
De o poveste căreia nu i-ai auzit încă finalul
De un pariu pe care l-ai făcut cu tine însuți
De tavanul camerei de spital
De nasul roșu al unui clovn care sperie copiii

Câteodată te-agăți
Și nu mai vrei să dai drumul
Ții degetele încleștetate
Strângi din dinți
Strângi din gene
Strângi din bătăi de inimă
Contracți puternic mușchii
Și închizi ochii

Câteodată te-agăți
Și ți-e așa teamă să âți dai drumul
Așa de teamă să cazi..
Poate e mai sigur
să strângi tare sfoara care te leagă de durere
decât să umbli prin viață
fără corzi atașate.

Aha Shake Heartbreak (Back when Kings of Leon were daring)

Înainte de “Sex on fire” şi “Use Somebody”, Kings of Leon nu produceau bucăţi numai bune de cântat la concursuri gen “American Idol” sau “X Factor”. Poate nu vă amintiţi sau n-aţi prins-o, dar a fost o vreme când aveau ceva al lor, care îi făcea destul de greu de digerat, dar, în acelaşi timp, interesant de urmărit. Pe “Aha Shake Heartbreak”, de pildă, cei patru băieţi din Nashville propun o întoarcere la muzica de garaj, printr-un amestec fin de rock’n’roll, country şi psychedelia pe care curg versuri spirituale şi nu prea. Sună prietenos, sincer şi pământesc. Ne aflăm în punctul în care piese ca “Day Old Blues” sau “Taper Jean Girl” n-au nimic pretenţios de arătat lumii, ci fac mai degrabă parte dintr-un efort reverenţios faţă de cei care au scris istoria rock-ului din Sud.

Pe al doilea disc, KOL nu se distanţează abrupt de debut, dar aduc îmbunătăţiri semnificative. Compun mai aventuros, iar paleta lor de inspiraţie e mult mai amplă. Ceva asprime a la Joy Division în chitările de pe “Slow Night, So long”, încercarea curajoasă de pe “Razz” de a mărita două stiluri complet diferite: post-punk funk şi revival-ul rock-ului Creedence Clearwater, un tribut inspirat şi energizat adus The Strokes pe “Velvet Snow”…toate te fac să întrebi ce au ascultat băieţii ăştia între “Youth şi Young Manhood”, care părea mult mai restrâns, şi “Aha Shake Heartbreak”, pe care se întind, încrezători, în afara teritoriilor familiare. Şi tocmai siguranţa asta de sine face să dispară confuzia unui stil încă incomplet şlefuit. Între timp, vocalistul Caleb se mută undeva în zona incomprehensibilului. Acolo se vaită, acolo insultă, acolo tărăgănează şi denaturează fiecare cuvânt până rămâne cvasi-indescifrabil. Ba mai mult, pe “Day Old Blues”, acolo construieşte un refren-yodel.

Că versurile de pe acest disc sună, pe alocuri (vezi “Pistol of fire”), exact aşa cum te-ai aştepta să scrie o trupă necizelată care s-a trezit peste noapte fericită cu faima şi capcanele aferente- ăsta e un păcat pe care cei patru Followills şi-l asumă cum pot mai bine. Important e că muzica de pe “Aha Shake Heartbreak” este, prin contrast, semnul unei sofisticări aparte ce neagă imaginea lor necioplită şi trece înaintea contemporanilor lor. Încearcă să asculţi dincolo de versuri, ignoră-le chiar şi o să dai de-un album de-a dreptul fascinant.

Maneli Jamal: a vorbi la chitară în propriul dialect

De Maneli Jamal am dat din întâmplare acum câteva zile. Din link în link. N-am nicio poveste wow despre cum l-am auzit cântând întâia oară. Ştiu doar că a fost de ajuns un cântec să mă facă să vreau să îi ştiu povestea. Şi povestea lui nu e deloc una banală. Un persan născut în Rusia şi crescut în Germania, Maneli s-a mutat în SUA în anii adolescenţei. A imigrat cu familia mai întâi în Minnesota, iar apoi s-au mutat din nou în Texas. Câţiva ani numai, până când, deportată de Biroul de Imigrări, familia lui Maneli cere şi primeşte refugiu în Canada. La acest punct, fiecare părăseşte ţara cu fix ce puteau căra în spate, aşa că Maneli ia cu el la Toronto doar o chitară acustică pe care nu prea a mai lăsat-o din mâni de-atunci. Din experienţa asta de nomad de nevoie, se naşte o personalitate puternică, interesată de potenţialul ofertant al diferitelor culturi şi stiluri muzicale. După ce a locuit în 4 ţări şi a schimbat 17 până să împlinească 18 ani, Maneli se hotărâşte să ia toate aceste experienţe şi să le cristalizeze în muzică. Şi exact asta reuşeşte să facă: vorbeşte la chitară în tot atâtea limbi străine câte a trebuit să înveţe. Ia acorduri persane, puţin folk, puţin flamenco şi propria sa tehnică percusivă şi creează ceva complet nou, care sună neaşteptat de bine.

Când îl priveşti cântând, e uşor să îţi dai seama ce relaţie s-a creat în timp între el şi chitara sa acustică. Nu poţi să le vezi ca două corpuri distincte, căci s-au topit şi au devenit un singur organism. Care vorbeşte şi se mişcă după propriile reguli. Ai în faţă un om care şi-a dedicat ani buni din viaţă explorării chitării acustice, dar la mijloc e un pic mai mult decât simpla virtuozitate. De la Maneli primeşti o muzică pe jumătate din est, pe jumătate din vest, pe de-a întregul organică şi autentică. Piesele lui nu curg atât de fluid cum te-ai aştepta, ci mai degrabă anumite imperfecţiuni, anumite zone mai aspre dau o frumuseţe cvasi-sălbatică muzicii lui. Nu o să găseşti nici structurile tradiţionale ale pieselor pop, nici schemele rigide ale stilului clasic. În schimb, o să dai de o tehnică profund personală, în acelaşi timp percutantă, ritmică şi melodică. Ca să îşi creeze acest stil al lui, Jamal a furat câte ceva din Punk, Rock, Screamo, Metal, Flamenco, Classical, Blues, Experimental, Two hand tap, Percussive, Fingerstyle şi tot ce mai găsea şi îi făcea cu ochiul. Tocmai de-asta, când îl auzi cântând, n-ai nicio îndoială că asculţi un artist care iubeşte muzica în toate formele şi culorile sale.

Spionându-l pe Vincent Gallo

Vincent Gallo e un dement. Dar un dement adorabil. Revin la el din când în când şi mă îndrăgostesc din nou iremediabil. Revin mai ales la discul “When” din 2001. “When” e un “Buffalo 66″ muzical. Când îl asculţi, ai senzaţia că tragi cu urechea la o conversaţie privată cu sine a lui Gallo. E ca şi cum te-ai furişat în dormitorul lui, fără ca el să ştie, iar el stă pe pat, cu chitara în braţe şi cântă fix ce-ar cânta dacă nu l-ar asculta nimeni, abandonându-se compătimirii de sine.

În “Buffalo 66″, o bijuterie indie cu accente autobiografice, pe care Vincent Gallo o scrie şi produce, acesta joacă rolul unui tânăr care iese din închisoare şi se întoarce în oraşul său natal. Aici, chiar din prima zi, răpeşte o fată pe care o prezintă părinţilor ca soţia sa. Pe parcursul filmului, Billy realizează că nu a mai rămas nimic pentru el în acel oraş şi că este la fel de pierdut cum era şi înainte să ajungă după gratii. Singura salvare pentru el ar putea veni din partea fetei pe care a răpit-o, dar, în cele din urmă, nu face nimic pentru a se agăţa de această şansă. Gallo e prezent peste tot în acest film: în regie, scenariu, coloană sonoră…Această implicare totală şi omniprezenţă o găsim şi pe “When”, pe care îl scrie, interpretează şi produce, imprimându-i aceeaşi vulnerabilitate emoţională ca şi filmului.

Sunt momente pe “When”, mai ales pe Honey Bunny, când ai senzaţia că Gallo face mişto de versurile tradiţionale ale cântecelor de dragoste, plimbându-se leneş printre clişee romantice. Inventivitata aici nu rezidă în versuri, ci în livrarea lor. Pe măsură ce Gallo cântă (rosteşte) Goodnight baby/ Sleep tight here with me/ We can lay in the bed, you and me/ And I won’t go away or leave you alone/ Sweetie-pie/ Baby/ Sleep tight/ Here with me,” pe piesa “Apple Girl” rămâi perplex gândindu-te dacă efectul este sau nu intenţionat.Dacă mă iau după ce-a făcut în cinematografie sau după aranjamentele de pe piesele mai ambiţioase de pe disc, răspund cu da. Gallo e indulgent cu sine, dar nu şi neglijent.

Vincent Gallo – Honey Bunny from vegas on Vimeo.

“I wrote this song for the girl Paris Hilton” începe cu un sample în buclă al unei note de corn, cu chitări şi tobe pe fundal. Încet, Gallo construieşte un cântec din alte sample-uri de instrumente: o chitară aici, o orgă acolo, pe care le îngrămădeşte peste nepotolita fundaţie de 3 secunde. E un aranjament la fel de greoi ca un cântec de U.S. Maple, dar asta nu-i fură nimic din frumuseţe. Serveşte cel puţin ca alegorie pentru o minte pe care o descoperim nervoasă şi chiar şubredă. Cum e prima piesă de pe album, funcţionează şi ca un avertisment că toate melodiile ce urmează sunt un pic în ilegalitate. Loop-ul mereu prezent şi instrumentaţia bogată îi pregăteşte pe ascultători pentru frumoasa călătorie prin psyche-ul fragil al lui Gallo în care te poartă următoarele melodii.

Când lipeşte o înregistrare veche de vibrafoane pe “Was”, nu melodia, ci sound-ul în sine este cel care impresionează. Acea înregistrare antică plată, palidă, aproape mută constrastează puternic cu chitara plină, bogată a lui Gallo. Nici sample-ul, nici personajul din Buffalo 66, nici Vincent Gallo, probabil, nu aparţin. Se şi le simţi nelalocul lor. Şi totuşi, tocmai din nepotrivirile astea iese o frumuseţe aparte, neechilibrată, dar imposibil de negat.

Laura: A song by Vincent Gallo from JG Winn on Vimeo.

Vincent Gallo – When from Bianca Grapes on Vimeo.

Biophilia sau de ce o iubim pe Bjork

Cel de-al optulea album de studio al artistei este punctul culminant al două decenii petrecute în căutarea sound-ului spontan, emoţional, ascuns înăntrul maşinilor de zgomot electronice. Micuţă, evazivă şi mereu pe punctul de a exploda de energie, Bjork este capabilă să creeze acea unică frumuseţe emoţională pură, necomplicată, care acţionează ca un şoc electric asupra creierului uman şi care transmite semnale în întreg sistemul nervos. În acelaşi timp, însă, muzica ei poate fi şi contraintuitivă, abstractă, atonală, genul de muzică pe care o descifrezi cu greu. Ce a rămas constant de-a lungul timpului când vine vorba de această minune din Islanda este că nu poate fi fericită decât dacă aruncă o provocare sieşi şi ascultătorilor săi. Aşa se face că, după petrecerea de plajă, tribală, sălbatică de pe albumul „Volta” din 2005, se întoarce cu un material mai privat, controlat şi ghidat de teorii muzicale.

Cu o tematică ştiinţifică, Biophilia este un proiect multimedia care grupează 10 cântece cu aplicaţii iPad corespunzătoare, pentru care Bjork a colaborat cu oameni de ştiinţă, scriitori, inventatori, muzicieni şi creatori de instrumente. Albumul vine la pachet cu un website, spectacole live şi workshop-uri educaţionale, dar, să ne concentrăm asupra muzicii, pe care Bjork a bazat-o pe algoritmuri identificate în natură şi a hrănit-o cu o combinaţie de instrumente electronice şi organice. Sună, după cum admite chiar Bjork, ca o reţetă a dezastrului. Şi totuşi, pusă în scenă cu simţul tangibil al minunii pe care îl are islandeza, Biophila este surprinzător de accesibilă, hipnotică şi frumoasă, dacă îi acorzi suficient timp şi concentrare. Pe scurt, e echivalentul audio al senzaţiei pe care o ai dacă priveşti printr-un microscop cum cresc cristalele.

Prima piesă, „Moon”, e ca o melancolică meditare cu privirea spre stele, pe care vocea lui Bjork se combină neverosimil cu o harpă glacială, în timp ce primul extras de single, „Crystalline” începe suav şi cuminte, pentru ca mai apoi să izbunească într-o nebunie drum’n’bass. Versurile mereu excentrice ale lui Bjork sunt energizate de o poezie a ştiinţei, dăruindu-ne secvenţe precum: “sonic branches, murmuring drown/ crystallising galaxies spread out like my fingers”. Mereu jucăuşă, pe melodicul „Virus”, Bjork cochetează cu ideea unei iubiri fatale între o gazdă organică şi invadatorul său anorganic: “Like a mushroom on a tree trunk as the protein transmutates/ I knock on your skin and I am in… ohh ooh”. Cea mai bună piesă de pe disc rămâne, însă, „Mutual Core”, pe care Bjork se confesează: “I shuffle around the tectonic plates/ You know I gave it all trying to match our continents”.

Ok, Biophila este, în mod voluntar, un disc ciudat, aparte. De fapt, dacă asculţi cele mai stranii bucăţi în timp ce conduci, s-ar putea să ţi se pară că extratereştrii vor să te contacteze prin intermediul undelor radio. Dar dacă tragi pe dreapta şi închizi ochii, s-ar putea să simţi o conexiune minunată cu tot felul de forţe universale.