de ce îmi pasă din nou de Oscaruri: Dallas Buyers Club

ron rayonMi-am construit un obicei sănătos în ultimii ani. Încerc să nu mă mai uit nici la Eurovision, nici la Oscaruri, nici la alte concursuri/gale de premii similare. De fiecare dată când făceam asta, investeam prea multă energie fiind suporterul cuiva care, aproape invariabil, pierdea competiția, pentru că era prea talentat/avea prea mult bun simț/prea puține pile/nu era suficient de bătrân să câștige/jocurile erau deja făcute. Și, în plus, agitația nu merita. Oamenii rămân la fel de talentați, inspirați și mișto, chiar și când nu iau premii care să confirme asta.

În noaptea asta, însă, de la 3.30, am din nou emoții mari. Nu mă pot abține să nu țin cu întregul cast&crew de la Dallas Buyers Club. Sper să ia best picture, best leading actor (Matthew McConaughey), best supporting actor (Jared Leto) și best original screenplay.

    • Ca să își joace personajele, McConaughey au slăbit împreună peste 40 de kilograme. Cam cât cântărește un fotomodel. Ăsta este absolut cel mai slab argument pentru ca vreunul din ei să fie premiat. Câtă greutate reușesc, însă, să dea rolurilor pe care le interpretează -asta îi face geniali!
    • McConaughey își răscumpără cu rolul ăsta toate păcatele comise de-a lungul carierei. Ne-arătase deja cu Mud că poate doza impecabil și că are și mușchii de actorie bine lucrați behind his perfect shirtless self, dar felul în care își asumă rolul lui Ron Woodroof până la identificare și sacrificiu este mai mult decât o demonstrație de talent, este dovada că omul ăsta iubește fanatic meseria pe care-o face, mai mult chiar decât orice beneficii adiționale îi aduc meseria și statutul căpătat prin ea.
    • E cu atât mai greu să demonstrezi cât de bun poți fi cu adevărat, când ți-ai petrecut ani buni lucrând mult sub potențialul tău. Sigur că McConaughey nu jucase neapărat prost nici până acum, dar gândiți-vă la ce-a făcut acum în felul următor: un atlet participă timp de 10 ani numai la concursuri pentru amatori, organizate pe plan local, ia niște medalii, câștigă niște bănuți, dar mereu își protejează gleznele și genunchii rămânând într-o zonă de confort și refuzând să se lupte cu sine și cu atleții de top ai lumii. Apoi, într-o zi, când toată lumea își imagina că se va retrage și că din acest punct încolo, cariera nu-i poate evolua decât descendent, se decide că e mai bun de-atât și că vrea să fie numărul 1 și, la 44 de ani, cu genunchii și gleznele neantrenate suficient, dar nerăbdătoare să se suprasoliciteze, se aruncă, fără frică de penibil, în maraton la jocurile olimpice. Nu ai cum să nu admiri o revenire din asta, o întoarcere la motivele pentru care actorul/atletul intrase în joc încă de la bun început.
    • Leto e și el spectaculos. Îi dă personajului Rayon o strălucire interioară care o să rămână întipărită în memoria ta, ca spectactor, mult după finalul filmului. E sensibil/ă, fără să fie siropos/oasă, ironic/ă, fără să fie amar/ă, puternic/ă, fără să fie cinic/ă. Ca să o joace pe Rayon, Leto își schimbă vocea, dialectul, accentul, mersul, centrul de greutate al corpului, gesturile…și astea sunt numai schimbările de suprafață. E cea mai credibilă (și incredibilă)  interpretare a unui transsexual într-o peliculă din toate câte-am văzut, pentru că nu are nimic grotesc, nimic parodic, nimic clișeic, ci pare să vindă din interior.
    • A fost nevoie de 20 de ani de la prima documentare a poveștii lui Ron Woodroof într-un ziar local și de la scrierea primului draft al scenariului de către Craig Borten, de o perseverență soră cu mania și de o aliniere fericită a planetelor pentru ca filmul acesta să fie făcut. Filmul a fost aproape produs în repetate rânduri, stârnind pe rând interesul lui Woordy Harrelson, Ryan Gosling , Brad Pitt, Marc Forster, Craig Gillespie. Niciunul nu și l-a asumat, însă, cu încăpățânarea cu care au făcut-o McConaughey și Jean-Marc Vallee. În 2011, nucleul echipei care urma să filmeze, în sfârșit, acest scenariu mult amânat, credea că are și resursele necesare -un grup de investitori canadiene anunțase că va finanța filmul. La scurt timp, însă, s-au retras. Dar atât McConaughey, cât și Vallee au refuzat să creadă că acesta va fi sfârșitul aventurii pe care o porniseră. Au găsit finanțări de la cele mai improbabile surse, după ce McConaughey a folosit kilogramele pierdute deja pentru rol ca un factor de presiune pentru a își pune agenții în mișcare.
    • Mitul din spatele facerii filmului este, așadar, aproape la fel de epic ca legenda reprezentată de Ron Woodroof însuși -electricianul pasionat de rodeo, femei și droguri, cu porniri misogine și homofobe, diagnosticat cu SIDA în 1986, care a pus bazele unei mișcări nu chiar subterane prin care o comunitate întreagă de bolnavi de SIDA primeau tratamentele de care aveau nevoie, în ciuda intereselor Big Pharma și ale FDA.
    • Woodroof nu e un personaj cu care să empatizezi din prima. Pentru mulți, poate nici măcar din a șaptea. Călătoria lui începe din motive egoiste – vrea mai întâi să supraviețuiască, apoi să facă bani în timp ce supraviețuiește, de pe urma altor bolnavi, dar, în final, lupta lui capătă dimensiuni infinit umane. Chiar și înainte de evoluția înălțătoare, însă, McConaughey joacă fiecare scenă, conștient de conținutul ireductibil uman al antieroului. Descrie cel mai bine ce face, astfel: Stay with the anarchy of this guy. Stay with the bigoted bastard. Stay with the guy who’s out for self-preservation. Stay with the guy who’s a business man. The guy wants to be Scarface, man – the cause, and the crusader – and the activist will be revealed. Whether you like him or not, you respect him at the end of the story because you’re like, ‘I can’t believe someone has the courage to be that much of an ass and can still sleep at night’.. This is a character who, like him or not, you’re like, ‘Well that’s just who he is’. And if you can go ‘that’s who he is’, then you get the human. And if you’ve got the human, he can be a bastard, a homophobe, a bigot, whatever.
    • dbc

 

 

Half Nelson

Ajutat de coloana sonoră semnată Broken Social Scene şi de metafore proaspete, Half Nelson e un film despre ipocrizia evaluărilor în alb şi negru. Suntem condamnaţi să fim, în acelaşi timp, şi buni şi răi, şi liberi şi încătuşaţi, pare să ne spună scenaristul. Nu e întâmplător că protagonistul se apucă să predea la clasa a opta dialectică în locul programei obişnuite a orelor de istorie. El însuşi e cel mai bun exemplu că fiecare termen îşi conţine inevitabil contrariul. Este profesorul, modelul, dar, simultan, rătăcitul în căutare de repere. E liber în gândire, dar sclav propriilor adicţii. Încearcă să îşi protejeze eleva, dar, involuntar, o supune la acelaşi tip de rău ca acela pe care încerca să îl îndepărteze. Îi împinge pe toţi cât mai departe de intimitatea lui, dar, în acelaşi timp, se agaţă de toate gesturile de bunăvoinţă, ca de un colac de salvare, ca să poată ieşi la suprafaţă.
În esenţă, Dan e unul din “băieţii buni”. Treaz, nu ar face rău nimănui. Drogat, nu mai răspunde de faptele sale. Atât e de simplu. Trăieşte între două momente ale existenţei : consum şi sevraj, între două doze. Procesele de conştiinţă sunt superficiale şi potolite imediate cu un joint sau ceva mai tare. E mai mult amorţit decât viu, dar viaţa reală e încă aproape: la catedră încă e cel mai bun eu al său. Îşi inspiră elevii, îi face să gândească, în loc să digere, pur şi simplu, informaţia gata mestecată de alţii, îi ajută să ajungă la o maturitate intelectuală care le va permite, mai târziu, să iasă din mediul apăsător în care s-au născut. Nu e o reţetă care va funcţiona pentru toţi, cel mai probabil va fi eficientă doar pentru câţiva, dar acest pariu cu soarta îl menţine pe Dan pe linia de plutire. Nu e suficient, totuşi, pentru a îl scoate definitiv din întunericul în care şi-a scufundat existenţa.
În acest tablou al prăbuşirii îşi face loc o prietenie neobişnuită, iar, după canoanele unora, nelalocul ei : prietenia lui Dan cu Drey, una dintre elevele sale. Când îl găseşte pe Dan în baia fetelor aproape leşinat, după ce luase cocaină, Drey nu se sperie, ci îl ajută să îşi revină. Aşa începe o relaţie paradoxală: Drey este cea care va avea grijă de Dan, deşi, la rândul ei, are nevoie disperată de o figură paternă. Fata vine dintr-o familie destrămată: fratele ei a ajuns în închisoare din cauza traficului de droguri, tatăl a dat bir cu fugiţii, iar mama e nevoie să lucreze o normă dublă. Mereu gata să umple acest gol în viaţa lui Drey, Frank, partenerul fratelui său în afacerile cu droguri, vrea să o recruteze pe adolescentă pentru o viitoare carieră ca dealer. Încercările lui Dan de a o elibera pe Drey de această soartă sunt mici şi inutile: nu-i ia mult până ce îşi dă singur seama că e ipocrit din partea lui să ceară soluţia morală.
Şi Drey şi Dan sunt, până la un punct, victime ale mediului în care au crescut. Atât ghetto-ul negru, cât şi cel alb au familiile lor disfuncţionale, drame incomode care se ascund sub covor, dependenţi şi « sfinţi » gata să îi arate cu degetul. Decizia de a părăsi statutul de victimă este a lor şi numai a lor. Este o decizie pe care şi-o asumă, în final, individual, dar, în acelaşi timp, împreună. Finalul ne spune, însă, că acele căi întunecate pe care le-au lăsat în urmă vor fi mereu prezente ca posibilităţi. Fiecare sens conţine inevitabil şi sensul opus.