Golul

Singura poză pe care o am din prima zi de şcoală e din curtea lor. Stau lângă ghivecele lor de flori, astfel încât să mi se vadă ghiozdanul violet. De fapt, în curtea lor mi-am petrecut o jumătate de copilărie.

Mă lăsau să fur struguri din mica lor vie, chiar şi când nu erau copţi.

Mă primeau ca pe musafiri, cu dulceaţă de căpşune şi apă rece.

Mi-au prezentat-o pe nepoţica lor pe vremea când avea doar două luni. O comparau mereu cu mine, cu nepoata pe care o împrumutau uneori de la bunica.

La ei m-am jucat şi am dormit, când ai mei şi-au petrecut noaptea la inspectorat, pentru ca mama să bată cu pumnul în masă pentru un loc de profesor. Aşa se făceau repartizările la începutul anilor 90.

Când abia începusem şcoala, mi-au dat o carte de muzică din vremuri comuniste. Era plină de partituri pe care nu reuşeam să le descifrez şi de versuri cuminţi, dar a clădit ceva în mine.

Au fost primii oameni de la care am înţeles ce înseamnă să fii elegant, nu doar să te îmbraci elegant. Strada era plină de “tanti” şi de “nenea”, dar ei erau “domnul şi doamna Ionescu”.

Ea avea rujuri verzi, dar pe buze se vedeau roşii. Nici acum nu înţeleg cum făcea asta. El avea ţigări, bomboane mentolate şi mereu o pălărie pe cap când ieşea din casă.

Ea îmi spune “Andruţa” şi-acum, deşi am 23 de ani. O văd rar, prea rar, dar nu-mi aduc aminte nicio conversaţie cu ea în care “doamna’inescu” (aşa-i spuneam când eram la grădiniţă) să nu strecoare cuvinte frumoase pentru mine. Nu cred c-a fost vreodată altfel decât bună cu mine. Nu ştiu cum a fost cu alţii, eu aşa o ştiu.

Pe el l-am îngropat duminică. L-am văzut singur şi neputincios într-un coşciug deschis. Fără pălărie pe cap. Pălăria era lângă el, nu la locul ei. Nici el nu era la locul lui acolo.

Pe ea am îmbrăţişat-o duminică. Femeia aceea care nu se văita niciodată, care nu se plângea, care nu şi-a spălat niciodată rufele în public, care zâmbea şi când îi era rău, nu mai era acolo. Îi luase locul o femeie speriată. Una care a rămas fără omul cu care-a împărţit şase decenii. O femeie care nu înţelege ce ar trebui să facă acum fără el. Şi mi-a fost frică şi mie pentru ea.

Ciocnire

4 februarie, personalul Bucureşti-Ploieşti de la 14.00, pe care îl prind la limită. Jumătate dintre colegii mei de drum refuză să îşi dea gecile jos. Ei nu pare să îi fie frig, deşi tremură. I-am întâlnit privirea, încercând să evit să mă holbez la cuplul de pe canapeaua de vis-a-vis. Stă pe celălat rând de scaune. Cu faţa spre mine, dar privind în gol. Pare să îşi aminteasca de ceva, apoi scoate din geantă o pungă de seminţe, din care începe să mănânce cu gesturile anxioase ale unui fumător care tocmai a ieşit dintr-un spaţiu unde tutunul este interzis. Tremură în continuare. Aproape imperceptibil, dar scurtul tremur, ochii goi, hainele negre şi basmaua de bunică dusă la biserică îmi dau o presimţire sumbră. Încerc să mă uit în altă parte, dau cu ochii de acelaşi cuplu în acelaşi moment cvasi-intim. Pe geam, zăpadă. Şi apoi tot zăpadă. Îi sună telefonul. În agitaţia din vagonul aglomerat, câteva fraze şoptite sau scâncite ajung la mine. “Am ştiut că nu e în regulă ceva, că m-au sunat de pe numărul lui colegii de apartament.”, “N-a avut nicio şansă”, “Chiar nu ştiu ce să mai fac. Cu ce-am greşit? Sau a greşit el cu ceva, de a păţit asta?”, “În cinci minute a murit. A avut aer la plămâni, a făcut stop cardiorespirator şi salvarea n-a mai avut cum să…ce să facă..”. Acum se îneacă în sughiţuri de plâns şi disperarea ei îmi cutremură tot corpul. Vreau să cred că nu e vorba de fiul ei…dar nimic din tot ce spune nu lasă de înţeles că ar fi vorba de altcineva. Tot repetă fraza asta: “Chiar nu ştiu ce să fac.” Nu vine răspunsul de nicăieri. Îmi curg câteva lacrimi, pe care le ascund repede sub o batistă de hârtie. Şi mi-e ruşine. Mi-e ruşine pentru toate dăţile când am folosit aceeaşi frază, fără să fie adevărată.