Medicilor de pe Facebook

Nu sunt medic. Și asta mă va discredita în ochii multora dintre voi. Nu sunt medic, dar vă cunosc bine. V-am luat apărarea în multe situații. Și v-am mulțumit de fiecare dată când v-ați făcut treaba sau chiar încă ceva peste. Și scriu despre voi, aproape zilnic. Nu sunt medic, dar știu cât de frustrant e să nu îți fie apreciate eforturile. O știm cu toții, cei care muncim. Poate mai mult decât e sănătos să o facem. Nu sunteți singuri în frustrarea asta. Dar nu aveți nicio scuză. Vorbesc cu voi, medicii de pe Facebook. Și vă spun așa, pentru că mă refer la o categorie foarte specifică de medici-comentatori. O categorie care încă sper să fie doar o nișă. O excepție, și nu regula. O categorie pentru care eu nu mai am în clipa asta niciun pic de respect.

E perfect firesc să te plângi când ți-e greu. Nu te-ajută la nimic, dar e o voluptate în plânsul ăsta. Te descarcă, te relaxează, te ajută să găsești voci cu aceleași probleme, care să rezoneze cu tine. Dar nu e nimic firesc în a exploata o tragedie ca să amintești cât de important ești tu pe plan social. Cât de mari și justificate sunt frustrările tale prea puțin contează pentru mine acum. Prea puțin contează într-o noapte în care, cel mai probabil din prostia câtorva care s-au jucat la propriu cu focul, au murit 27 de tineri și au fost răniți mai mult de 140. În noaptea cu 27 de morți inutile, decent este să taci. În special dacă n-ai nimic util de spus. În noaptea în care colegii voștri resuscitează, taie, cos, peticesc, oblojesc, curăță, pansează răni care n-or să treacă prea ușor – dacă vreodată, să jubilezi la gândul că o astfel de tragedie le va aminti guvernanților cât de importanți sunt medicii te face nedemn. Nedemn mai ales față de colegii tăi care n-au timp să stea online pentru că sunt ocupați să facă damage control, cu resursele pe care le aveau. Să salveze tot ce pot, cât pot, cu ce pot.

La nici măcar 60 de minute de la apelul la 112 nu e momentul să te bați cu pumnul în piept și să urli tâmpenii de genul „a, acuma eu nevoie de medici? Nu mai suntem șpăgari?” –și totuși mulți nu s-au abținut. Nu fiți mitici. Ce legătură are discuția despre „plic” cu o urgență de proporțiile astea? E un argument căruia îi lipsește rostul și adus în mijlocul dezastrului – chiar dacă pe net, nu în sala de așteptare a spitalului – face rău. Sapă și mai bine prăpastia între „noi” și „ei”. „Noi”, medicii care salvează vieți, supraoamenii prost plătiți, mult munciți. „Ei”, restul lumii, pacienții ingrați, cei care vă înjură, cei care vă judecă, cei care sunt plătiți mai bine ca voi, deși nu lucrează la fel de mult, în condiții la fel de grele.

Prieteni de-ai mei și-au pierdut prieteni în incendiu, cât eu am tremurat așteptând un semn că sunt bine amici care urmau să meargă la concert. Cei mai mulți sunt în regulă. Cât de în regulă poți să fii după minute bune petrecute în miros de fum, spaimă, părul și carnea arse ale celor cu care împărțeai un concert. Cât scriu textul ăsta, încă așteptăm să apară T. Nu e pe listele de pacienți, nici printre morții identificați, dar nu răspunde la telefoane. Mi-e teamă pentru ea. Dar dacă oameni ca T au murit azi-noapte, n-au murit pe altarul cauzei voastre. Și mă îngrozește că unii oameni se pot gândi că morțile astea ar putea avea vreun sens. Că ele vor servi drept pledoarii pentru nevoia de a investi în sistem și în medici. Că vor fi demonstrații ale stării de necesitate. „Ce face populația țării fără medici?”, „Acum poate că societatea și decidenții ar deveni mai permeabili la ceea ce vrem să spunem” scriu medicii de pe Facebook. Ca să nu vomit, închid tab-ul.

Dar vă scriu. Vă scriu doar pentru că sper să înțelegeți. Că există un timp pentru revoltă și unul pentru decență. Nu le confundați. Că solidaritatea la care chemați pacienții trebuie să o arătați la rândul vostru într-un astfel de moment. Măcar mimați-o, dacă nu vă vine firesc. E un hău nemăsurabil între medici și pacienți. Îl adânciți de fiecare dată când ne scoateți ochii cu ce faceți pentru noi. Dacă v-a făcut atât de cinici meseria asta, că nu vedeți viețile pierdute și oamenii în suferință, ci mai întâi o ocazie de a îngroșa mesajul vostru pentru autorități și societate, lăsați-i să vorbească pe cei care s-au dus aseară la spital să își facă meseria. Va fi suficient.

Sănătate, că-i mai şubredă decât toate

Aveam 14 ani când am simţit pentru prima oară cu adevărat că vreau să plec din ţară pentru totdeauna. Eram într-un spital, mai exact la Judeţean. Vizitam un coleg care se rănise la mână, încercând să sară un gard. În salonul acela aglomerat, de un alb jegos, mirosea a boală. În salonul acela, în numai câteva zile, colegul meu trăise suficient cât pentru o viaţă. Văzuse urâţenia din spatele chipurilor prietenoase. Vecinul de pat, şi el un copil, făcuse pe el cu o seară înainte, dar nicio asistentă nu s-a deranjat să îi schimbe aşternuturile până a doua zi, când tatăl băiatului a cotizat cu nişte bancnote rugătoare.  Poveştile de groază nu se opreau aici, dar cred că e suficient ca să înţelegeţi ce se întâmpla în mintea Alexandrei de atunci.  Au trecut opt ani de atunci, dar încă pot simţi greaţa acelor clipe.

Încă mi-e teamă de spitale. Nu atât de boli, cât de spitale. Nu atât de durere, cât de medicii care folosesc durerea ca pretext de şantaj. Nu atât de viruşi, cât de o lepra care a terminat cu demnitatea umană. Sigur că sunt gândurile hiperbolizate ale  adolescenţei cutremurate de mârşăvia asistentelor şi de ruşinea copilului, dar nici azi nu calc cu paşi uşori în spitalele de la noi.

Între timp, am cunoscut, însă şi dramele lor. Ale oamenilor în halate apretate, de la care aşteptăm răspunsuri atotştiutoare, de fiecare dată  când o bucăţică din organismul nostru nu mai funcţionează cum ar trebui. Între timp, am cunoscut şi mârşăvia sistemului şi ruşinea medicilor. Oamenii aceştia trebuie să aibă stomacul tare, să lucreze în locurile acelea de care ne ferim cu toţii, să reziste unor gărzi ce par să dureze la infinit, să se joace de-a Dumnezeu fără voia lor, luând decizii de viaţă şi moarte în locul pacienţilor lor…şi toate astea într-o lume care nu dă doi bani pe ei. Într-o maşinărie care se schimbă de pe o zi pe alta, fără ca ei să aibă vreun cuvânt de spus. Medicii din România sunt, ca şi pacienţii lor, supravieţuitorii unui sistem inuman.

Legile care vin de la centru sunt  din ce în ce mai surde la realităţile din teritoriu. Mai nou, conform invenţiei bugetului orientativ, ar trebui să ne programăm bolile pentru a primi medicamente compensate. Vom avea, în curând, carduri electronice de sănătate, dar asta numai dacă medicii de familie nu vor da faliment încercând să implementeze sistemul. Informatizarea sistemului se face haotic şi cu mari pierderi financiare. Spitale din localităţi diferite ar urma să fie comasate, iar altele vor fi transformate în azile pentru bătrâni. Conform autorităţilor centrale, decizia finală se va lua în teritoriu. Administraţiile care refuză, însă, nu vor mai primi finanţare de la minister pentru spitale.  Medicii buni pleacă să lucreze în străinătate şi nimeni nu îi opreşte din drum. Aşa avem, în unele oraşe, săli de chirurgie echipate cu tehnologii de ultimă oră, dar pustii, pentru că nu are cine să opereze acolo.Şi mă opresc aici cu radiografia. Temelia şubredă pe care stă astăzi sistemul sanitar din România riscă să se prăbuşească sub greutatea poverilor ce atârnă pe umerii medicilor. Derutaţi, sărăciţi şi frustraţi de avalanşa de legi ce pare dictată din avion, medicii s-ar putea să îşi piardă concentrarea. S-ar putea să nu mai dea 100%. S-ar putea să greşească şi să plătească scump. S-ar putea să fie tentaţi să se joace cu sănătatea ta şi să te stoarcă de nişte bani. S-ar putea să îşi piardă din demnitate. S-ar putea să ia primul avion spre occident, acolo unde profesia lor e încă respectată. Sau s-ar putea, dar şansele sunt foarte mici, să rămână în ţară, să încaseze zâmbind toate loviturile şi să îşi facă datoria. Nu aş paria pe asta.