gânduri de duminică seară

Ştiţi întrebarea aia stupidă care se pune la concursurile de miss pentru a le departaja pe zâne? “Dacă ai putea să cunoşti orice persoană (alive or dead), pe cine ai vrea să întâlneşti şi de ce?”. Răspunsul meu mi-ar aduce nişte puncte în minus, probabil. Eu vreau să cunosc pe toată lumea. Nu din teama de a face o alegere greşită, ci pentru a rămâne fidelă visului din copilărie, de a face cunoştinţă cu toţi locuitorii planetei.  Norocul meu e că munca îmi permite să mă apropii cu paşi mărunţi de utopie. Zi de zi, oameni de toate formele şi culorile mi se plimbă prin faţa ochilor. Fur câte o părticică din viaţa lor, asemenea unui vampir care se hrăneşte, în loc de sânge, cu poveştile celorlalţi. Vânzătorii din piaţă, deţinuţii, secretarele, doctorii, sindicaliştii, taximetriştii, pensionarii, pictorii, politicienii, atletii, agricultorii, poliţiştii, profesorii, copiii, poeţii, pompierii, şomerii…trăiesc în lumi paralele, dar eu fug zilnic dintr-un univers într-altul, fără răbdare. Mă prefac şi prefac cadrul, în acelaşi timp. Transformările vin uneori firesc, fără poticniri, alteori dau crispări şi zâmbete forţate.

Când văd microfonul şi camera, unii se ascund, alţii îşi ţes o mască pe chip. Prea puţini s-au adaptat deja şi rămâni egali cu sine. Pe ei nu îi interesează cum dau la televizor. Cei ce nu şi-au dezvoltat încă mecanisme de apărare suficient de puternice, se deschid, vulnerabili, şi îşi spun povestea, prin vorbe sau gesturi. Alţii îşi pun la lucru talentul de actor. Unora le iese, alţii sunt artificiali. Cu siguranţă, însă, că, în toate cazurile, ceva personal, strâns legat de unicitatea fiinţei din faţa mea iese la suprafaţă. Un fel particular de a îşi frânge mâinile, un accent ieşit din comun, o energie greu de cuprins, o poftă de vorbă, un stil de-a povesti, o filosofie individuală, un regret bine înfipt în cotidian, o sete de experienţă imposibil de potolit…Despre fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat până acum ştiu un pic mai mult decât răspunsurile pe care mi le-au dat. Şi simt că le-am furat câte ceva. Am ciopârţit o fărâmă din intimitatea lor şi am lipit-o la mine în memorie, în colajele de momente, la care lucrez la foc continuu, în fiecare zi. Jafurile astea sunt victoriile mele cele mai de preţ, bucurii mărunte şi epice, în acelaşi timp. Oricât de boem sau metafizic ar părea, ăsta e unul dintre lucrurile care mă face să mă întorc în fiecare zi la muncă, dincolo de toate bubele pe care i le pot găsi cu uşurinţă acestei lumi.