can’t stop growing old

Câteodată te-agăți
De un fir de ață albă cu care se cos poveștile mari
De un gest binevoitor
De trei acorduri de chitară
De o promisiune
De o creangă dintr-un pom înflorit
De o sârmă de rufe
De o poveste căreia nu i-ai auzit încă finalul
De un pariu pe care l-ai făcut cu tine însuți
De tavanul camerei de spital
De nasul roșu al unui clovn care sperie copiii

Câteodată te-agăți
Și nu mai vrei să dai drumul
Ții degetele încleștetate
Strângi din dinți
Strângi din gene
Strângi din bătăi de inimă
Contracți puternic mușchii
Și închizi ochii

Câteodată te-agăți
Și ți-e așa teamă să âți dai drumul
Așa de teamă să cazi..
Poate e mai sigur
să strângi tare sfoara care te leagă de durere
decât să umbli prin viață
fără corzi atașate.

Un mare antrenor pentru cea mai mică sportivă

La început de gimnaziu, uram sportul. Nu mişcarea în sine, care mi-era destul de dragă, cât faptul că nu mă pricepeam deloc să fac ce ni se cerea la şcoală. Prima dată când am încercat să fac flotări, mi-a ieşit perfect doar una şi jumătate şi m-au durat braţele o săptămână după. La aruncarea mingiei de oină m-am dovedit nu nepatriotică, ci străină de neam şi de sportul lui naţional. Aş fi spart un geam al şcolii, dacă nu ar fi fost din fericire deschis, pentru ca mingea să aterizez înăuntru. La handbal aveam două mâini stângi. Şi opţiunile se cam opreau aici prin clasa a cincea. Eu iubeam fotbalul, dar fotbal nu aveau voie să joace decât băieţii. Vreo doi dintre ei mă cunoşteau destul de bine şi i-au cerut profului de câteva ori să mă lase să le fiu măcar portar. De două ori, a cedat. Sunt singurele dăţi când m-am distrat la ora de sport în clasa a cincea. În rest, jucam handbal, adică alergam pe teren, aşteptând să prind accidental vreo minge, căci nimeni nu îmi pasa de teamă să nu o scap. Eram un dezastru. Şi totuşi, în clasa a şasea am reuşit să trec mai multe hopuri. S-a schimbat proful de sport şi am dat astfel pe unul dintre acei dascăli care îţi rămân în minte toată viaţa prinşi într-o amintire aproape paternă.

Noul prof credea că sportul e pentru toată lumea şi că fiecare dintre elevii săi îşi poate depăşi limitele. Nu îl interesau atât baremele, cât evoluţia individuală a fiecăruia. Mi-a dat poate cel mai important sfat pe care l-am primit în copilărie: să ţintesc cât mai sus, pentru că doar aşa o să ajung acolo unde vreau, să nu mă mulţumesc cu obiective mărunte şi să vreau mereu imposibilul. Prima probă pe care am dat-o la ora lui a fost săritura în lungime de pe loc. Primul rezultat lamentabil. Ca să treci bine de probă, ca fată, aveai nevoie de 1,65 m, parcă. Eu am sărit aşa puţin că aş fi luat 2 sau 3 la prima încercare. Proful nu m-a iertat. Îi intrase în cap că eu pot sări de 10, deşi i-am jurat că se înşală. Mi-a dat o săptămână. Între timp, mi-a spus, încearcă să sari 2 m, nu 1,65m! Sincer, l-am crezut nebun. Apoi l-am urmat în nebunie: mi-era aşa ruşine cu lipsa mea de talent sportiv că nu aveam de ales. O săptămână am exersat fără să măsor, de una singură, la mine în curte….Apoi a venit the Day. Am sărit 1, 72-73 m. Nici azi nu uit cât de mândră de mine m-am simţit în ziua aia. O notă de 10 la sport pentru mine era ca un 10 la literatură pentru Hagi, probabil. Mi-am arătat că se poate şi am mers de mână cu filosofia asta tot anul. În clasa a 6-a, am luat 10 la flotări, 10 la abdomene, 10 la exerciţiile de echilibru… Nu mi-a ieşit tot ce mi-am propus. Nici azi nu cred că pot să arunc cum trebuie o minge oină: mi se pare nefirească, prefer să lovesc cu putere o minge de fotbal. Prin definiţie, continui să fiu antitalent la sport – mai puţin la fotbal, poate. Cu toate astea, lecţia aceea dată de bătrânul profesor, care a plecat, între timp, în lumea celor mai buni, unde îi era locul, mă urmăreşte şi astăzi. Am ţinte atât de mari, că unora le par nerealiste, irealizabile, nebuneşti. Le ţin pentru mine şi nu las pe nimeni să îmi spună că nu se poate. Eu ştiu deja că se poate.

grow up, grow old, grow strong

La 23 de ani, mama mă avea deja pe mine, rămăsese orfană de tată şi trecuse printr-o revoluţie. Fratele meu era pe drum, ea era proaspăt absolventă de ASE, iar tata lucra deja la Mizil, acolo unde primise repartiţie cu câţiva ani în urmă şi unde avea să rămână 24 de ani. Multe dintre capitolele poveştii ei erau deja scrise, pe altele nici nu le bănuia încă, dar avea să le înfrunte demn, cu un curaj pe care eu nu mi l-am descoperit încă. La 23 de ani, mama nu mai visa ce va fi când va fi mare, nu se mai întreba ce îi va aduce ei viitorul, se gândea deja la viitorul copilului care abia învăţase să meargă şi să vorbească şi la viitorul lui bebe cel mic, aşteptat în ianuarie. La 23 de ani, mama încetase demult să fie egoistă, să ceară pentru ea, să se pună pe primul plan, să graviteze în jurul propriului eu. Nu mai avea timp pentru crize de identitate, pentru angoase post-adolescentine, pentru experimente profesionale, pentru dialoguri interminabile cu sine sau pentru postări pe blog (dacă ar fi existat pe vremea aia). Eu îi înghiţeam tot timpul, apoi a venit fratele meu şi a trebuit să îl împărţim. În timp, aveam să i-l returnăm treptat, pe măsură ce ni-l căpătam fiecare pe al nostru propriu, dar, la început, îl parazitam pe al ei. Mama nu se abandonase complet, dar se pusese pe Hold.

Locuiam toţi patru într-o cutie de chibrituri, dar ai mei visau deja la casa pe care peste timp tata a reuşit să o ridice cu propriile braţe. Şi mai visau vise pentru noi, pentru mine şi Răzvan. Vise simple şi care se împlinesc lent. Mama hotărâse deja că voi fi un om mare şi uneori o suspectez că încă mai crede asta…că încă mă aşteaptă să cresc. Ce nu ştie ea e că mi-au plăcut prea mult poveştile cu Peter Pan şi am fugit de (prea) multe ori spre Neverland. Nu ştiu dacă voi fi cândva atât de mare pe cât era mama la 23 de ani sau pe cât visa ea atunci că va ajunge fata ei. Mă iau pe mine ca unitate de măsură şi mi se pare că am crescut. Unii mă compară cu alte persoane de vârsta mea şi spun că am rămas pe loc. Nu le spun că au măsurat greşit, nimeni nu mă face să mă simt mică, visez la lucruri frumoase, care mă ridică în aer şi zbor din nou spre Neverland….