înapoi în timp, caligrafic

Într-un fel sau altul nu ne maturizăm niciodată cu adevărat. Suntem condamnați să ne retrăim la nesfârșit copilăria. Ni se pare că evoluăm, creștem, acumulăm informații, idei, mecanisme de apărare. În realitate, oricând poate veni cineva să îți dărâme fragila construcție pe care o numești maturitate și să te readucă în pielea elevei de școală primară cu uniforma șifonată, mâinile pătate de cerneală și visele mai mari ca ea. Dacă nu ești pe fază să te aperi, să construiești un dig mai solid, vine și sapă, susținut, până când reușește să îți dinamiteze una din certitudinile mari. Și pentru un timp ești pierdută.

Azi am călătorit în timp. Eram într-o conversație adultă, incomodă, când, deodată, m-am simțit teleportată în clasa a doua, într-o seară, când tata m-a certat dur și fără să aștepte explicații pentru bastonașele mai puțin perfecte din caietul de caligrafie. Mama nu avusese cu cine să mă lase, mă luase cu ea la liceul unde preda și o elevă de-a ei se gândise să îmi facă un bine și să mă ajute cu temele, așa că a caligrafiat câteva rânduri de bastonașe. Alea îl nemulțumeau pe tata. Știam că greșisem lăsând pe altcineva să scrie în prețiosul caiet, dar vroiam să îi spun că nu eu mâzgălisem așa urât. Tata nici nu vroia, însă, să audă că aș fi avut vreo circumstanță atenuantă. Pusese deja verdictul și îmi dăduse sentința. La fel cum a făcut câteva luni mai târziu când s-a întors de la o ședință cu părinții și primise notele de la trei lucrări. Luasem “între 9 și 10″, “-10″ și “10”. Dar niciun “10+”. Iar acest “niciun 10+” era la fel de grav ca și cum m-aș fi întors acasă cu un 7. Ce-a urmat e greu de uitat, deși am foarte puține amintiri din anii aceia.

M-am mai întâlnit apoi de câteva ori cu sentimentul ăla combinat de inadecvare, rușine și revoltă contra nedreptății în diferite etape ale vieții mele, dar mereu în forme mai estompate ca în copilărie. Până azi, când ciocnirea a fost bruscă și a lăsat cucuie în frunte.

Sigur, lumea e plină de oameni care se pricep să îi facă pe alții să se simtă mai mici, situațiile astea te călesc, înveți din ele, ce nu te ucide te face mai puternic, bla bla. Iar eu știu că dacă tata nu ar fi fost cum a fost, nu aș mai fi avut azi aceeași etică a muncii dusă la extrem. Dar nu sunt așa de sigură că e neapărat un lucru bun.

Work hard, work hard, work hard -părea să fie singurul răspuns valid la întrebările copilului și, mai târziu, adolescentei fără bani, fără relații, fără nicio plasă de siguranță, pentru care un singur moment de neatenție, o singură clipă de delăsare sau de odihnă ar fi putut face diferența între salvare și condamnare. Ani la rând nu am pus sub semnul întrebării acest work hard. Dacă aș fi avut un decalog după care să mă ghidez, așa ar fi arătat: 1. Work hard. 2. Work hard…..10. Work hard. I-am descoperit limitele mai târziu, în lumea reală, acolo unde, după cum spunea un coleg de la primul job: “eu muncesc, așa că n-am timp să fac bani”. Acolo unde a arăta că faci este, de multe ori, mai profitabil decât a face. Acolo unde oamenii care nu se feresc de muncă sunt, de multe ori, luați de fraieri de cei care știu să le exploateze energiile și abilitățile. Și, ceva mai târziu, acolo unde înțelegi că acest work hard nu este doar insuficient, ci poate deveni și periculos. Că îți poate răpi puțin din echilibru, din resursele creative, din atenție și din perspectiva de ansamblu. Și că nu e totul sub controlul tău.

Un mare antrenor pentru cea mai mică sportivă

La început de gimnaziu, uram sportul. Nu mişcarea în sine, care mi-era destul de dragă, cât faptul că nu mă pricepeam deloc să fac ce ni se cerea la şcoală. Prima dată când am încercat să fac flotări, mi-a ieşit perfect doar una şi jumătate şi m-au durat braţele o săptămână după. La aruncarea mingiei de oină m-am dovedit nu nepatriotică, ci străină de neam şi de sportul lui naţional. Aş fi spart un geam al şcolii, dacă nu ar fi fost din fericire deschis, pentru ca mingea să aterizez înăuntru. La handbal aveam două mâini stângi. Şi opţiunile se cam opreau aici prin clasa a cincea. Eu iubeam fotbalul, dar fotbal nu aveau voie să joace decât băieţii. Vreo doi dintre ei mă cunoşteau destul de bine şi i-au cerut profului de câteva ori să mă lase să le fiu măcar portar. De două ori, a cedat. Sunt singurele dăţi când m-am distrat la ora de sport în clasa a cincea. În rest, jucam handbal, adică alergam pe teren, aşteptând să prind accidental vreo minge, căci nimeni nu îmi pasa de teamă să nu o scap. Eram un dezastru. Şi totuşi, în clasa a şasea am reuşit să trec mai multe hopuri. S-a schimbat proful de sport şi am dat astfel pe unul dintre acei dascăli care îţi rămân în minte toată viaţa prinşi într-o amintire aproape paternă.

Noul prof credea că sportul e pentru toată lumea şi că fiecare dintre elevii săi îşi poate depăşi limitele. Nu îl interesau atât baremele, cât evoluţia individuală a fiecăruia. Mi-a dat poate cel mai important sfat pe care l-am primit în copilărie: să ţintesc cât mai sus, pentru că doar aşa o să ajung acolo unde vreau, să nu mă mulţumesc cu obiective mărunte şi să vreau mereu imposibilul. Prima probă pe care am dat-o la ora lui a fost săritura în lungime de pe loc. Primul rezultat lamentabil. Ca să treci bine de probă, ca fată, aveai nevoie de 1,65 m, parcă. Eu am sărit aşa puţin că aş fi luat 2 sau 3 la prima încercare. Proful nu m-a iertat. Îi intrase în cap că eu pot sări de 10, deşi i-am jurat că se înşală. Mi-a dat o săptămână. Între timp, mi-a spus, încearcă să sari 2 m, nu 1,65m! Sincer, l-am crezut nebun. Apoi l-am urmat în nebunie: mi-era aşa ruşine cu lipsa mea de talent sportiv că nu aveam de ales. O săptămână am exersat fără să măsor, de una singură, la mine în curte….Apoi a venit the Day. Am sărit 1, 72-73 m. Nici azi nu uit cât de mândră de mine m-am simţit în ziua aia. O notă de 10 la sport pentru mine era ca un 10 la literatură pentru Hagi, probabil. Mi-am arătat că se poate şi am mers de mână cu filosofia asta tot anul. În clasa a 6-a, am luat 10 la flotări, 10 la abdomene, 10 la exerciţiile de echilibru… Nu mi-a ieşit tot ce mi-am propus. Nici azi nu cred că pot să arunc cum trebuie o minge oină: mi se pare nefirească, prefer să lovesc cu putere o minge de fotbal. Prin definiţie, continui să fiu antitalent la sport – mai puţin la fotbal, poate. Cu toate astea, lecţia aceea dată de bătrânul profesor, care a plecat, între timp, în lumea celor mai buni, unde îi era locul, mă urmăreşte şi astăzi. Am ţinte atât de mari, că unora le par nerealiste, irealizabile, nebuneşti. Le ţin pentru mine şi nu las pe nimeni să îmi spună că nu se poate. Eu ştiu deja că se poate.