Un mare antrenor pentru cea mai mică sportivă

La început de gimnaziu, uram sportul. Nu mişcarea în sine, care mi-era destul de dragă, cât faptul că nu mă pricepeam deloc să fac ce ni se cerea la şcoală. Prima dată când am încercat să fac flotări, mi-a ieşit perfect doar una şi jumătate şi m-au durat braţele o săptămână după. La aruncarea mingiei de oină m-am dovedit nu nepatriotică, ci străină de neam şi de sportul lui naţional. Aş fi spart un geam al şcolii, dacă nu ar fi fost din fericire deschis, pentru ca mingea să aterizez înăuntru. La handbal aveam două mâini stângi. Şi opţiunile se cam opreau aici prin clasa a cincea. Eu iubeam fotbalul, dar fotbal nu aveau voie să joace decât băieţii. Vreo doi dintre ei mă cunoşteau destul de bine şi i-au cerut profului de câteva ori să mă lase să le fiu măcar portar. De două ori, a cedat. Sunt singurele dăţi când m-am distrat la ora de sport în clasa a cincea. În rest, jucam handbal, adică alergam pe teren, aşteptând să prind accidental vreo minge, căci nimeni nu îmi pasa de teamă să nu o scap. Eram un dezastru. Şi totuşi, în clasa a şasea am reuşit să trec mai multe hopuri. S-a schimbat proful de sport şi am dat astfel pe unul dintre acei dascăli care îţi rămân în minte toată viaţa prinşi într-o amintire aproape paternă.

Noul prof credea că sportul e pentru toată lumea şi că fiecare dintre elevii săi îşi poate depăşi limitele. Nu îl interesau atât baremele, cât evoluţia individuală a fiecăruia. Mi-a dat poate cel mai important sfat pe care l-am primit în copilărie: să ţintesc cât mai sus, pentru că doar aşa o să ajung acolo unde vreau, să nu mă mulţumesc cu obiective mărunte şi să vreau mereu imposibilul. Prima probă pe care am dat-o la ora lui a fost săritura în lungime de pe loc. Primul rezultat lamentabil. Ca să treci bine de probă, ca fată, aveai nevoie de 1,65 m, parcă. Eu am sărit aşa puţin că aş fi luat 2 sau 3 la prima încercare. Proful nu m-a iertat. Îi intrase în cap că eu pot sări de 10, deşi i-am jurat că se înşală. Mi-a dat o săptămână. Între timp, mi-a spus, încearcă să sari 2 m, nu 1,65m! Sincer, l-am crezut nebun. Apoi l-am urmat în nebunie: mi-era aşa ruşine cu lipsa mea de talent sportiv că nu aveam de ales. O săptămână am exersat fără să măsor, de una singură, la mine în curte….Apoi a venit the Day. Am sărit 1, 72-73 m. Nici azi nu uit cât de mândră de mine m-am simţit în ziua aia. O notă de 10 la sport pentru mine era ca un 10 la literatură pentru Hagi, probabil. Mi-am arătat că se poate şi am mers de mână cu filosofia asta tot anul. În clasa a 6-a, am luat 10 la flotări, 10 la abdomene, 10 la exerciţiile de echilibru… Nu mi-a ieşit tot ce mi-am propus. Nici azi nu cred că pot să arunc cum trebuie o minge oină: mi se pare nefirească, prefer să lovesc cu putere o minge de fotbal. Prin definiţie, continui să fiu antitalent la sport – mai puţin la fotbal, poate. Cu toate astea, lecţia aceea dată de bătrânul profesor, care a plecat, între timp, în lumea celor mai buni, unde îi era locul, mă urmăreşte şi astăzi. Am ţinte atât de mari, că unora le par nerealiste, irealizabile, nebuneşti. Le ţin pentru mine şi nu las pe nimeni să îmi spună că nu se poate. Eu ştiu deja că se poate.