nimic nu există înainte de a fi povestit. punct.

Notez mereu pe hârtie lucrurile pe care mi le doresc. Wish list, bucket list, to see list, to do list. Liste cu ce îmi doresc să primesc, să fac, să încerc. Te ajută să te menții concentrat, pentru că, și am aflat asta fără să vreau, e foarte ușor să te lași furat de peisaj și să alergi după recompense care, de fapt, nu îți spun mare lucru. În loc să rămâi concentrat pe goana ta. Nu, nu zic că nu trebuie să fim flexibili sau că o parte din visele și speranțele noastre nu se schimbă, firesc, o dată cu trecerea timpului. De unele, însă, e bine să ții cu dinții, să nu uiți să te bați pentru ele, să nu lași așteptarea să îți știrbească determinarea.

Azi am dezlipit de pe un perete al dormitorului hârtia colorată pe care scrisesem cu litere mari și un marker negru: Nimic nu există înainte de a fi povestit. O lipisem acum câteva luni, tocmai când începusem să simt pericolul. Fraza era un inside joke cu mine însumi și, în același timp, un reminder. A ceea ce sunt, a ceea ce am crezut mereu că vreau să devin, a ceea ce nu aș vrea niciodată să renunț să ajung. Spuneți-(m)i cum vreți, că nu știu sigur care termen mi se (mai) potrivește acum: storyteller, reporter, jurnalist, povestitor.

Am lipit hârtia aia în dormitor, ca să îmi amintească în fiecare dimineață de mine. Tocmai în momentul când am realizat că pot fi și altceva, că pot supraviețui și altfel, că pot să învăț, să cresc și să  îmi fie bine și altfel decât făcând presă.

Doar pentru că azi nu mai cred în vocații irevocabile și ireversibile, nu înseamnă că nu mai cred în povești sau că nu mă mai refugiez în ele. Cât de des pot. O fac, însă – involuntar și uneori inconștient – tot mai rar. Nu pentru că aș fi uitat, ci pentru că o parte din mine a amorțit, așteptând. M-a furat peisajul. Am tot încercat să port și alte haine, până când acele haine au început să îmi vină la fel de natural ca perechea cea mai comodă de blugi. Sunt bune și hainele astea, erau bune și hainele vechi. Nu îmi dau seama dacă sunt nostalgică sau dacă, pur și simplu, am nevoie și de  remindere mai bune și de mai mult timp cu/pentru mine. Știu doar că e mai mult decât ok că nu îmi mai vine să plâng de fiecare dată când se nimerește să văd, în drum spre casă, un reporter făcând un stand-up în fața tribunalului. Nu e la fel de ok că de trei luni și ceva nu am mai scris un text ca ăsta. Și din asta fiecare o să înțeleagă ce vrea.

 

Confessions of a storylover/teller

Adevărul e că, într-un fel sau altul, boala pentru jurnalism am avut-o de mică. Pe când aveam 6 ani şi visam să fiu Andreea Esca 2.0, originea virusului era vanitatea. Vroiam să prezint, să apar, să fiu omul din faţă. Mai târziu, prin gimnaziu, boala a rămas, dar rădăcina ei a virat semnificativ. Visam să fiu ziaristul justiţiar care face ordine în lume, împarte dreptate cu pixul şi reportofonul şi nu lasă pe nimeni să îi micşoreze sau atace idealurile. În timp, am înţeles că mă născusem prea târziu pentru asta sau poate că oamenii ăştia nu existaseră niciodată. Prin liceu, a devenit mult mai clar pentru mine de ce vreau să fac şi poate că am descoperit motivele în care cred şi astăzi, în ciuda pietrelor de care mă împiedic încă pe drum. Prin liceu, mi-am dat seama că jurnalistul este cel care spune o poveste şi că povestea asta poate să îi ducă pe oameni departe, poate să îi crească sau poate să îi spulbere, poate să îi hrănească şi să îi inspire, dar îi poate şi scârbi şi nivela. Şi am mai înţeles că nu e suficient ca povestea asta să fie adevărată (pentru unii nu e nici necesar, dar ăştia intră în altă categorie), povestea pe care o spui trebuie să fie relevantă, trebuie să fie importantă nu după criteriile tale, nu după criteriile unui editor sictirit şi nici măcar după criteriile masei care te cumpără sau urmăresc. Ar trebui, la modul ideal, să fie importantă prin miligramul de schimbare pe care îl aduce la nivel social şi individual. Iar dacă miligramul ăla de schimbare, uneori imperceptibil, merge în direcţia în care crezi, s-ar putea să dormi liniştit noaptea. Bine, unii dorm neîntorşi şi pentru că nu se gândesc la miligramul de schimbare de care se fac responsabili. În politică, în artă, în economie, în climatul social şi aşa mai departe. Poveştile nici unuia dintre noi nu vor schimba lumea peste noapte. Unele trec neobservate, la rubrica Diverse. Altele sunt din start ignorate pentru că sursa e pătată şi nu mai are credibilitate. Altele întăresc şi confirmă credinţe şi atitudini. Câţiva jurnalişti, însă, mai sapă din când în când după o poveste care poate nici măcar nu era îngropată aşa adânc, cât era nevăzută sau tratată superficial. Şi ce se întâmplă apoi, ce fac cu ea cei care o citesc, o ascultă sau o vizionează…asta e adevărata miză. O miză imprevizibilă, imposibil de măsurat, ingrată şi care, de cele mai multe ori, ne scapă printre degete. Cei mai mulţi dintre cei care îşi asumă pariul, fie îl pierd, fie n-apucă să se bucure că l-au câştigat. Dar asta nu înseamnă că nu merită. Sau că nu mai sunt poveşti care merită spuse. N-am abandonat încă pariul, deşi simt că îl pierd aproape în fiecare zi şi, chiar dacă ar fi să ies din joc, mă încăpăţânez să cred în poveştile care fac să crească mari oameni sau comunităţi.

Cum e? Păi, ca o amandină amară…

E ca şi când ţi-ar fi tare poftă de o prăjitură. Să zicem o amandină, de dragul metaforei. Ai devora o amandină cu sirop şi ciocolată şi zahăr cât cuprinde, una exact atât de proaspătă şi pufoasă cât trebuie să fie o amandină. Nu vrei nimic pe lume mai mult în clipa asta decât amandina aia cu siropul ei dulce. Intri în prima cofetărie de pe drum şi o vezi. E acolo, în vitrină, parcă îţi zâmbeşte şi mai să îţi facă şi cu ochiul, aproape complice. Comanzi şi te aşezi la masă, nerăbdător să savurezi AMANDINA. Iei prima înghiţitură. Ciudat, nu e tocmai ce-ai visat. Nu-i nimic, mai încercăm o linguriţă. Nu, tot nu e gustul ăla perfect pe care ţi-l aminteai tu. Nu ştii exact de ce: au pus prea mult zahăr în blat, glazura are o tentă amăruie, iar siropul…nu mai e ce-a fost. După a treia înghiţitură, renunţi. Nu-ţi mai e poftă. Până mâine, când decizi să cauţi o altă amandină, dar se întâmplă fix acelaşi lucru. Şi poimâine la fel. Şi tot aşa, toată săptămâna. Deja te-ai săturat şi nu mai cauţi amandine. De fapt, ai mâncat atâtea amandine proaste, încât nici nu ştii dacă ai recunoaşte The Real Thing dacă s-ar holba la tine insistent din vitrina unei cofetării.

Te-ai obişnuit cu amandinele proaste, deja ai uitat ce bune erau alea făcute ca la carte. Astea ratate parcă îţi sunt deja familiare şi comode. Nu mai cauţi. Nici nu mai ştii ce anume căutai la prima amandină. Ce te-a atras la ea? De ce nu ai ales altă prăjitură din vitrină? Erau atâtea prăjituri simplu de făcut, pe care nu le ratează nimeni. Aveai toate şansele să nimereşti din prima. Dar tu visai, nu ştii de ce, la o amandină. La o amandină perfectă. Şi ai refuzat să te opreşti din căutat până ce nu dădeai de ea. Ai obosit, te-ai îngrăşat, ţi-ai pierdut cheful, dar nu ai găsit-o….

P.S: Nicio amandină nu a suferit în timpul acestei scrieri.

A fost odată…

Câteodată cred că dacă mi-ar scrie cineva povestea, i-ar ieşi un roman al desincronizării. Întorcându-mă în timp, dau peste zeci de momente în care am ajuns prea târziu sau am plecat prea devreme. Cred că de vină e de fapt curiozitatea mea excesivă. Aş vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas, dacă aş fi plecat la timp sau dacă aş fi fost acolo de la început. M-au bântuit mereu scenariile plauzibile şi dezirabile cu o forţă mai mare decât cea cu care mă atrag realităţile palpabile şi concrete. Fac sute de exerciţii de imaginaţie: cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă m-aş fi născut mai devreme şi aş fi prins vremea jurnaliştilor care chiar schimbau ceva? care mobilizau mulţimi şi iscau revoluţii? cum ar fi stat lucrurile dacă terminam facultatea câţiva ani mai devreme şi mă apucam de presă chiar când se construiau primele televiziuni, nu acum când se dărâmă şi închid redacţii? ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat din Germania cu o lună mai devreme? sau dacă aş mai fi aşteptat până să îmi dau demisia de la vechiul loc de muncă? dar dacă aş fi fost voluntar în Prime încă din anul I? dacă terminam ambele facultăţi în acelaşi timp şi nu mai era nevoie să locuiesc simultan în două oraşe cum am făcut anul trecut? şi aş putea continua până mâine…

nu ştiu dacă să dau vina pe sincronizarea mea proastă cu destinul sau, din contră, ar trebui să mă bucur că toate “potrivirile” astea m-au adus astăzi aici. şi doar aşa i-am putut cunoaşte pe toţi oamenii care m-au marcat şi de la care am învăţat cele mai importante lecţii. vreau să cred că asta e cea mai bună dintre lumile posibile, dar asta nu mă opreşte să visez la toate vremurile paralele, care s-au desfăşurat în alt ritm decât cel actual. într-una din aceste lumi, sunt jurnalistul perfect, din acea specie deja dispărută, care căuta adevărul cu orice preţ şi nu avea teamă de nimic; într-alta sunt mai săracă cu o iubire şi mai bogată cu un job; într-alta, pierd nişte prieteni şi câştig alţii, iar într-o a patra, să zicem, nu am lucrat niciodată la Wyl TV, nu sunt la fel de călită ca azi, nu mă simt pregătită pentru orice, dar, ca premiu de consolare, viaţa mea pare mai cursivă, mai lipită, mai puţin segmentată. Iau toate scenariile, le cântăresc, le întorc pe toate părţile, adun şi scad, compar. Contemplu posibilităţi, cum ar spune un scriitor italian pe care îl ador. Nu sunt nostalgică după niciuna dintre ele. Multe mi-ar fi mai comode, mai uşoare, dar nu la fel de naturale şi fireşti cum este viaţa mea reală.

Într-unele din scenarii, mi-am făcut deja visele realitate, dar mie întotdeauna mi-a plăcut lupta chiar mai mult decât victoria. Şi-atunci revin la bătăliile de acum, mărunte pentru ceilalţi, epice pentru mine. Nu ştiu dacă vor duce la împlinirea vreunuia dintre scenariile paralele fericite. Nici nu mai contează. Zilele astea încerc să trăiesc în prezent, fără să deplâng ce-a trecut şi fără să mă consolez cu ce va veni. Singura certitudine rămâne clipa asta, în care scriu aceste rânduri, la restul nu mai am acces sau nu am încă acces. Clipa asta, în schimb, are adevărul ei palpabil şi încerc să mă agăţ de el ca de un colac de salvare. Altfel, risc să mă prindă vârtejul acelor posibilităţi şi să mă învârtă prea puternic.

mai târziu e prea târziu

Trei, doi unu, intrăm în emisie. Nu avem timp pentru retuşuri sau ultime probe. În televiziune, nu îţi permiţi să amâni deadline-urile. La ştiri, în niciun caz. Ce nu a intrat azi, nu mai poate intra mâine. Decât dacă nu era de actualitate. Iar dacă nu e de actualitate, nu prea te interesează. În televiziune, trăieşti în lumea lui acum şi aici. Capeţi, fără să îţi dai seama, o cu totul altă perspectivă asupra timpului. Începi să măsori vorbele oamenilor în secunde de sincron. Decupezi din realitate ca să nu plictisească. Tai din textul ştirii, ciunteşti din afirmaţii. Nu stai niciodată la un eveniment mai mult decât ai nevoie să strângi tot materialul video pentru ştire. Uneori stai chiar mai puţin, pentru că (nu) te aşteaptă în altă parte. Când stai pe la uşi impunătoare ca să iei un interviu, nu îţi laşi mintea să circule aiurea: te gândeşti cum îţi poţi organiza mai bine restul zilei, ca să termini materialul la timp. Dacă ajungi cu cinci minute prea târziu la o ştire şi ratezi punctul culminant, degeaba ai mai ajuns. Pe nimeni nu interesează o ştire despre un incendiu, dacă pe filmare nu au intrat flăcările şi fumul înecăcios. Dacă nu pui întrebările la timp, nu le mai pui niciodată. Nu ai timp pentru un do-over. Ce ai reuşit să scotoceşti şi să furi la faţa locului din esenţa întâmplării, asta va intra şi pe post (într-o variantă editată, desigur).

În redacţie, pedala de accelaraţie e apăsată continuu. Scrii textele  cu viteză de dactilograf, nu apuci să scrii câteva drafturi şi o variantă finală. De cele mai multe ori, prima ciornă e şi  cea care ajunge la editorul de voce. Altfel, nu se mai montează nimic la timp. Şi uite aşa începi să apreciezi valoarea lucrurilor făcute bine din prima, dar şi să treci mai uşor peste imperfecţiuni, inevitabile de la un punct încolo.

La ştiri, timpul nu are răbdare cu tine. Evenimentele se suprapun, trebuie să “ghiceşti” unde este Ştirea şi să mergi după ea. Chiar dacă ai ghicit azi, mâine ascunzişul este altul şi scorul se resetează. Tu şi timpul plecaţi de la 0-0. În fiecare dimineaţă. La sfârşitul zilei, te simţi uneori învingător, când ai reuşit ce ţi-ai propus înainte să pleci din redacţie, dar e o senzaţie trecătoare. Adică îţi trece până a doua zi, când joaca o ia de la început cu nerăbdare de pici.

gânduri de duminică seară

Ştiţi întrebarea aia stupidă care se pune la concursurile de miss pentru a le departaja pe zâne? “Dacă ai putea să cunoşti orice persoană (alive or dead), pe cine ai vrea să întâlneşti şi de ce?”. Răspunsul meu mi-ar aduce nişte puncte în minus, probabil. Eu vreau să cunosc pe toată lumea. Nu din teama de a face o alegere greşită, ci pentru a rămâne fidelă visului din copilărie, de a face cunoştinţă cu toţi locuitorii planetei.  Norocul meu e că munca îmi permite să mă apropii cu paşi mărunţi de utopie. Zi de zi, oameni de toate formele şi culorile mi se plimbă prin faţa ochilor. Fur câte o părticică din viaţa lor, asemenea unui vampir care se hrăneşte, în loc de sânge, cu poveştile celorlalţi. Vânzătorii din piaţă, deţinuţii, secretarele, doctorii, sindicaliştii, taximetriştii, pensionarii, pictorii, politicienii, atletii, agricultorii, poliţiştii, profesorii, copiii, poeţii, pompierii, şomerii…trăiesc în lumi paralele, dar eu fug zilnic dintr-un univers într-altul, fără răbdare. Mă prefac şi prefac cadrul, în acelaşi timp. Transformările vin uneori firesc, fără poticniri, alteori dau crispări şi zâmbete forţate.

Când văd microfonul şi camera, unii se ascund, alţii îşi ţes o mască pe chip. Prea puţini s-au adaptat deja şi rămâni egali cu sine. Pe ei nu îi interesează cum dau la televizor. Cei ce nu şi-au dezvoltat încă mecanisme de apărare suficient de puternice, se deschid, vulnerabili, şi îşi spun povestea, prin vorbe sau gesturi. Alţii îşi pun la lucru talentul de actor. Unora le iese, alţii sunt artificiali. Cu siguranţă, însă, că, în toate cazurile, ceva personal, strâns legat de unicitatea fiinţei din faţa mea iese la suprafaţă. Un fel particular de a îşi frânge mâinile, un accent ieşit din comun, o energie greu de cuprins, o poftă de vorbă, un stil de-a povesti, o filosofie individuală, un regret bine înfipt în cotidian, o sete de experienţă imposibil de potolit…Despre fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat până acum ştiu un pic mai mult decât răspunsurile pe care mi le-au dat. Şi simt că le-am furat câte ceva. Am ciopârţit o fărâmă din intimitatea lor şi am lipit-o la mine în memorie, în colajele de momente, la care lucrez la foc continuu, în fiecare zi. Jafurile astea sunt victoriile mele cele mai de preţ, bucurii mărunte şi epice, în acelaşi timp. Oricât de boem sau metafizic ar părea, ăsta e unul dintre lucrurile care mă face să mă întorc în fiecare zi la muncă, dincolo de toate bubele pe care i le pot găsi cu uşurinţă acestei lumi.