Cum e? Păi, ca o amandină amară…

E ca şi când ţi-ar fi tare poftă de o prăjitură. Să zicem o amandină, de dragul metaforei. Ai devora o amandină cu sirop şi ciocolată şi zahăr cât cuprinde, una exact atât de proaspătă şi pufoasă cât trebuie să fie o amandină. Nu vrei nimic pe lume mai mult în clipa asta decât amandina aia cu siropul ei dulce. Intri în prima cofetărie de pe drum şi o vezi. E acolo, în vitrină, parcă îţi zâmbeşte şi mai să îţi facă şi cu ochiul, aproape complice. Comanzi şi te aşezi la masă, nerăbdător să savurezi AMANDINA. Iei prima înghiţitură. Ciudat, nu e tocmai ce-ai visat. Nu-i nimic, mai încercăm o linguriţă. Nu, tot nu e gustul ăla perfect pe care ţi-l aminteai tu. Nu ştii exact de ce: au pus prea mult zahăr în blat, glazura are o tentă amăruie, iar siropul…nu mai e ce-a fost. După a treia înghiţitură, renunţi. Nu-ţi mai e poftă. Până mâine, când decizi să cauţi o altă amandină, dar se întâmplă fix acelaşi lucru. Şi poimâine la fel. Şi tot aşa, toată săptămâna. Deja te-ai săturat şi nu mai cauţi amandine. De fapt, ai mâncat atâtea amandine proaste, încât nici nu ştii dacă ai recunoaşte The Real Thing dacă s-ar holba la tine insistent din vitrina unei cofetării.

Te-ai obişnuit cu amandinele proaste, deja ai uitat ce bune erau alea făcute ca la carte. Astea ratate parcă îţi sunt deja familiare şi comode. Nu mai cauţi. Nici nu mai ştii ce anume căutai la prima amandină. Ce te-a atras la ea? De ce nu ai ales altă prăjitură din vitrină? Erau atâtea prăjituri simplu de făcut, pe care nu le ratează nimeni. Aveai toate şansele să nimereşti din prima. Dar tu visai, nu ştii de ce, la o amandină. La o amandină perfectă. Şi ai refuzat să te opreşti din căutat până ce nu dădeai de ea. Ai obosit, te-ai îngrăşat, ţi-ai pierdut cheful, dar nu ai găsit-o….

P.S: Nicio amandină nu a suferit în timpul acestei scrieri.