They’re journalists!

Dacă incredibil, senzațional, uluitor, tragedie nu ar fi cuvinte care și-au pierdut semnificația din cauza supraexploatării lor în titluri de tabloid, și-ar putea găsi locul cu lejeritate într-o descriere a fotografiilor documentare ce fac obiectul selecției World Press Photo, expoziție deschisă azi în Piața Universității.

Îi iubesc din tot sufletul pe fotojurnaliștii care documentează subiecte serioase, în special pe cei din zonele de conflict, și nu mi-e rușine s-o spun (din nou). Munca lor e mai mult decât necesară, este vitală. Oferă, de multe ori, cea mai sinceră oglindă a unor realități pe care alegem să le ignorăm sau pe care nici nu le bănuim. Mi se pare nedrept că sunt, cel puțin oficial, colegi de breaslă cu generații întregi de experți în copy-paste din comunicatele de presă sau cu inventatorii de știri-bârfă, știri-șoc și știri-vezi aici. Dar sper că toți acești paraziți vor avea măcar o dată pe an prezența de spirit să meargă să vadă munca celorlalți și, poate cine știe, vor înțelege cât de importante sunt, de fapt, echilibrul, simțul măsurii și al responsabilității atunci când pretinzi că ești mesagerul unor adevăruri, că informezi, că îi ajuți pe oameni să își formeze opinii fundamentate. They are journalists,  cum spunea personajul lui Jeff Daniels într-unul din cele mai bune dialoguri din The Newsroom.

Nouă ne e bine. Ne e chiar ușor. Cu gândurile astea am părăsit expoziția, după ce începusem ziua revoltată de acuzațiile de fascism și antiromânism (da, e contradicție în termeni, dar premierul are voie) trântite din senin de Ponta în direcția Patapievici&Mihăieș. Ce conflict absurd! Faptul că putem să ne revoltăm când se întâmplă mizerii din astea e un lucru bun. Faptul că, timp de trei săptămâni, fotografiile astea vor fi expuse în Piața Universității și le vei putea viziona gratuit, e un lucru și mai bun. Suntem norocoși. Nu stă nimeni cu mitraliere la capul copiiilor noștri, niciun taifun nu ne-a măturat orașele, niciun cartel de droguri nu atârnă cadavre de poduri ca să mențină frica generală și, de cele mai multe ori, nu ne identificăm morții după hainele pe care le poartă. (Iar dacă așa ar sta lucrurile, tare mi-e că nu le-ar documenta nimeni, pentru că jurnaliștii ar zbura primii spre țări mai calde, dar aș vrea să mă înșel.) Tragem din când în când cu ochiul la tragediile lor, spunem, catharctic, un “săracii de ei” și revenim la ale noastre. Adică, știți voi, la conflictele noastre goale dintre politicieni la fel de distanțați de țara pe care promit “să o apere” sau “să o ridice”. Conflicte goale, între oameni mici. Numai etichetele sunt mari: fascism, comunism, antiromânism, dictatură…de câte ori le-ați auzit lansate aiurea în discursul public? Poate n-ar fi rău dacă ne-am măsura cu toții mai des cuvintele. Politicieni, jurnaliști…și orice pretind cei de la Antena 3 că ar fi.

În fine, nu aici vroiam să ajung.
Mai jos e fotografia anului. Îi aparține lui John Stanmayer și ilustrează mai mulți emigranți din Somalia și Etiopia, pe o plajă din Djibouti, ultima escală în drumul spre o viață mai bună în lumea occidentală. Singurele surse de lumină în fotografie sunt luna și telefoanele mobile ale emigranților, cu care aceștia încearcă să prindă semnal din țara vecină, pentru a contacta rudele rămase în țările de proveniență. Este fotografia unui exil colectiv autoimpus și a unui rămas-bun.
John-Stanmeyer-World-Press-Photo-winner-2014-600x399

Which Way is the Frontline from Here? – Era doar Tim…și asta e foarte greu de găsit.

Deși fac foarte rar asta, am citit o cronică de pe Imdb înainte să văd filmul. Spunea că nu e un documentar, ci un omagiu adus subiectului. După cum era formulată observația, suna ca un reproș, dar, văzând filmul, mi-am dat seama că, la fel de bine, ar putea fi un compliment. Tocmai faptul că arată ca un portret intim, construit ca o declarație de dragoste,  face filmul dedicat lui Tim Hetherington absolut memorabil. Filmul este semnat de Sebastin Junger, un prieten și coleg al lui Hetherington, care pare să îl fi realizat tocmai în cheia estetică specifică celui omagiat: în care accentul se mută de pe fapt, obiectivitate, privire de ansamblu și dinamică politică pe idei, subiectivitate, privire focalizată, de tip portret sau detaliu, conexiuni umane.

Tim Hetherington a fost un fotojurnalist de război, a cărui muncă a reușit să treacă de dimensiunile standard ale fotografiei din zonele de conflict, revelând dimensiunile profund umane ale experienței. De-a lungul carierei a vorbit în fotografii despre o Liberia însângerată, despre Afghanistan așa cum l-au trăit niște tineri soldați americani și despre războiul civil din Libia, în timpul căruia și-a pierdut viața în 2011. Ce l-a diferențiat la nivel profesional, aducându-i inclusiv o nominalizare la Oscar pentru Restrepo (2010), au fost încăpățânarea cu care și-a asumat condiția de participant la evenimente și nu simplu observator, încercarea de vedea dincolo de violența imaginilor, căutând speranță, concentrarea privirii asupra umanității din spatele aparentei dezumanizări provocate de război. Deși și-a petrecut majoritatea carierei direct în epicentrul conflictelor documentate, Tim nu căuta aventura, ci adevărul, iar asta îl face unul dintre cei mai importanți jurnaliști ai generației sale.

Când documentează războiul din Afghanistan, locuind cu o tabără izolată de soldați americani și împărțind cu ei întreaga experiență a luptei pentru supraviețuire, Hetherington surprinde un aspect mai puțin documentat al războiului: acesta le oferă oamenilor contextul în care se pot iubi cu adevărat necondiționat. În grupul de soldați americani întâlnește bărbați tineri, abia ieșiți din adolescență, care ar fi dispuși să ucidă și să se lase uciși unul pentru celălalt. Îi surprinde în diferite ipostaze în ceea ce numește la un moment dat Edenul bărbaților, iar, la un moment dat, are inspirația divină de a îi fotografia -într-o dimineață ce nu anunța nimic relevant jurnalistic. povestește colegul lui- dormind în paturile lor de cazarmă. Seria de fotografii cu tineri soldați dormind îți taie respirația, scoțând la iveală vulnerabilitatea personajelor, copilăria de pe chipul lor, calmul expresiei,  toate aspecte care contrastează șocant cu imaginea stereotip a soldatului dur, violent, pornit să distrugă.

Trăiește fiecare conflict din mijlocul confruntării, umăr lângă umăr față de soldați sau rebeli, înarmat de fiecare dată cu aparatul foto. Nu lasă niciodată celor din jur senzația că i-ar fi teamă, că s-ar pierde cu firea, ci are, dimpotrivă, un curaj prieten bun cu inconștiența. În timpul documentării conflictului din Liberia, intervine în ceea ce părea să se termine în mod cert cu o execuție publică și salvează viața unui paramedic, punându-se pe el însuși în bătaia focului. Deși i-ar fi fost mai comod, nici în acel moment nu se poate mulțumi cu rolul de observator neutru. Prietenii își amintesc că astfel de gesturi îi veneau natural: Tim nu își delimita rolurile de fotograf, cineast, jurnalist, filantrop sau participant. Era doar Tim….și asta e foarte greu de găsit.