luis suarez e mai mult decât suma greșelilor lui

Tare aș vrea să înțeleg ce face, până la urmă, o mușcătură de o mie de ori mai înfiorătoare și mai condamnabilă decât o intrare urâtă care ar putea rupe picioarele unui adversar? De ce e mai masculin și mai decent să comiți un fault urât decât să faci gestul (e-adevărat, impulsiv, imatur, prostesc chiar) de a mușca pe cineva? Cine a decis ierarhia asta a violențelor? Aaa, sigur, e mai ușor ca la un fault urât comis cu piciorul să pretinzi că n-ai intenționat, că tu vroiai doar să ajungi la minge, dar totuși….cine a stabilit ierarhia violențelor? Să fie făcută publică pe undeva, cu punctaje de monstruozitate cu tot. Să știm ce putem considera sălbatic și ce rămâne doar dur. Ce va face ca ulterior un jucător să fie ținta tuturor glumelor proaste de pe planetă și ce va face ca el să fie apreciat, pentru că, iată, a jucat agresiv, dar a ajutat echipa.

Capul pe care i l-a aplicat Zidane lui Materazzi știu că a valorat cam trei meciuri pe scara de valori a FIFA. A fost evident pentru toată lumea, văzut de arbitru, surprins pe cameră. Dar era doar un cap în piept, ce naiba? Nu sunt așa de rare și exotice ca o mușcătură. În 1994, Tassotti a primit o suspendare de 8 meciuri…pentru că a spart nasul unui alt jucător!!! Cu cotul. Din nou, nimic ieșit din comun pe terenul de fotbal. Și totuși vorbim de un nas spart. Deci, ce anume face ca gestul lui Suarez atât de reprobabil? Și de ce le vine tututor așa de ușor să arunce cu pietre în el? Nu s-a drogat, nu a condus beat, nu a bătut pe cineva în afara stadionului, de fapt, nu are nicio istorie de violență în afara terenului de fotbal, unde gesturile lui violente se reduc, de fapt, la cele ale unui copil de 5 ani. E pedepsit incredibil de nedrept. Nu spun că gestul lui este de lăudat, nu are ce căuta pe terenul de fotbal, așa cum, într-o lume ideală, nu ar avea ce căuta nici coatele aplicate în gură, intrările grosolane cu crampoanele pe genunchii adversarului sau capetele aplicate în pieptul altor jucători. Dar tare aș vrea să înțeleg standardele duble pe care le aplică FIFA și de ce Dumnezeu niciodată greșelile individuale nu sunt judecate într-un context mai larg? Și nu mă refer la contextul mai larg al celorlalte greșeli individuale comise de aceeași persoană. Luis Suarez e mai mult decât cele mușcături pe care le-a aplicat altor jucători de-a lungul carierei sale. E fotbalistul ăla care joacă fanatic, aproape murind pe teren încercând să marcheze, e cel care s-a prăbușit pe teren plângând când Liverpool a pierdut titlul și cel care s-a dus să îl culeagă pe Gerrard din propria prăbușire când Anglia a pierdut meciul cu Uruguay. E și cel care imediat după primul gol marcat împotriva Angliei s-a dus să îi mulțumească doctorului care l-a ajutat să se pună pe picioare și să fie apt de joc după operația suferită la genunchi.

steven gerrard luis suare

Fotbalul l-a salvat pe Luis Suarez de multe ori până acum, l-a scos din sărăcie, din izolare, i-a dat un sens, i-a servit drept busolă, i-a permis să plece din Uruguay ca să o reîntâlnească pe iubita lui, cu care s-a și căsătorit ulterior. Relația lui cu fotbalul e mult mai mult decât relația dintre un om normal și munca lui. Tocmai de-asta a-i nega orice legătură cu fotbalul timp de patru luni e mult mai inuman și mai sălbatic decât orice ar fi făcut el pe teren. Suarez are nevoie de ajutor, are nevoie să lucreze cu cineva la controlul impulsurilor, așa cum a lucrat cu psihiatrul angajat de Liverpool sezonul trecut. Probabil că bătălia nu era câștigată încă pe deplin, dar cine l-a văzut jucând anul trecut pentru Liverpool, a putut vedea un jucător maturizându-se și încercând să joace cât mai curat, să își lase reputația de bad boy în urmă. Mai are încă de lucrat la capitolul ăsta, dar patru luni în afara fotbalului s-ar putea să aibă exact efectul contrar. Nu îi poți lua unui om principala busolă în viață și să te aștepți să nu fie mai dezorientat și mai puțin stăpân pe sine decât era înainte.

Oamenii nu sunt gesturile pe care le comit într-un moment de nebunie temporară, sunt chiar mai mult decât suma gesturilor lucide și nelucide pe care le fac la un moment dat. Cei care îi reduc la un moment rușinos și fac din ei țintă de glume proaste care circulă viral pe net sunt, de fapt, cei care ar trebui să simtă rușine, pentru că o fac voluntar și conștient.

Cine mă enervează azi

Că tot spune Ilinca şi e şi adevărat că scriu numai chestii deprimante, am decis să trec la altă stare. Cea nervoasă, mai exact. Prin urmare, în episodul de astăzi: cine mă enervează pe mine?

-Cei care se uită la meciurile naţionalei şi apoi îi înjură de mamă, tată şi soră pe toţi jucătorii. Nu de alta, dar, în locul lor, sigur ar fi jucat mai bine.

-Oamenii care n-au ieşit în viaţa lor din ţară, dar au păreri bine înfipte în stereotipuri culturale despre fiecare neam de pe planeta asta.

-Oamenii care cred că Mircea Badea e cel mai mare cretin din ţara asta, dar și mai tare oamenii care cred că Mircea Badea e Dumnezeul analizei politice.

-Şmecherii care te ard cu ţigara în club. Pe mână, pe spate, în păr sau…în ochi (asta ultima aproape că mi s-a întâmplat. Am fost la 2 mm de a mi se întâmpla:D).

– Oamenii care îi mint grosolan pe alţii de faţă cu tine. O dată pentru că mă fac şi pe mine parte din fabula lor şi încă o dată pentru că, de obicei, au pretenţia să am încredere în ei în continuare. Really?

-Taximetriştii care se fac că nu au mărunt să îţi dea restul.

– Oamenii trecuţi de 16 ani care spun LOL în conversaţiile cu prietenii şi nu numai. LOL este pentru messenger şi pentru o anumită vârstă, zău!

– Oamenii care bârfesc în spaţii publice şi nu uită să se şi victimizeze între timp. Ceva îmi spune că, de cele mai multe ori, victima – dacă există – nu e de faţă.

– Disperaţii care nu te lasă să cobori din autobuz pentru că sunt prea ocupaţi să urce ca să prindă loc pe scaun.

-Gagicile cu blugi sclipicioşi care mănâncă de la McDonalds, în timp ce citesc un Click. De obicei, în tren, pe canapeaua din faţa mea.

-Angajata CFR (mereu alta şi totuşi aceeași), care îmi spune că nu o să prind trenul pentru că îi cer biletul cu fix 5 minute înainte. Guess what? Ştiu să alerg după tren şi îl prind. Întotdeauna.

-Cei care le spun altora cum să îşi facă treaba. Pentru că ei le ştiu pe toate, desigur.

-Bloggerii şi nu numai care scriu mai mult decât citesc.

-Reporterii mai preocupaţi de cum le stă părul decât de ce are de spus omul din faţa lor şi cât de adevărat sau relevant e ce spune.

-Oamenii pe care într-o discuţie de 30 de minute îi faci să îşi schimbe radical părerea. Puţină consecvenţă nu strică. Admir mai repede un nebun care moare apărând un ideal nedezirabil şi chiar antisocial, decât pe cei care urmează valul fără să se întrebe unde îi duce.

-Secretarele mereu mai ocupate decât ai putea fi tu vreodată.

-Funcţionarii publici care ţin lumea pe umerii lor. Nu îi deranjaţi!

-Oamenii care la întrebarea “De ce?” răspund “Aşa se face”, “Aşa se cade”, “Aşa se cuvine”.

-Cei care poartă tricouri fără să înţeleagă ce scrie pe ele.

-Cei care vorbesc despre echitatea socială cu fiecare ocazie, dar au dat pe teneşii lor mai mult decât salariul pe două luni al unui angajat la Salubritate.

Un mare antrenor pentru cea mai mică sportivă

La început de gimnaziu, uram sportul. Nu mişcarea în sine, care mi-era destul de dragă, cât faptul că nu mă pricepeam deloc să fac ce ni se cerea la şcoală. Prima dată când am încercat să fac flotări, mi-a ieşit perfect doar una şi jumătate şi m-au durat braţele o săptămână după. La aruncarea mingiei de oină m-am dovedit nu nepatriotică, ci străină de neam şi de sportul lui naţional. Aş fi spart un geam al şcolii, dacă nu ar fi fost din fericire deschis, pentru ca mingea să aterizez înăuntru. La handbal aveam două mâini stângi. Şi opţiunile se cam opreau aici prin clasa a cincea. Eu iubeam fotbalul, dar fotbal nu aveau voie să joace decât băieţii. Vreo doi dintre ei mă cunoşteau destul de bine şi i-au cerut profului de câteva ori să mă lase să le fiu măcar portar. De două ori, a cedat. Sunt singurele dăţi când m-am distrat la ora de sport în clasa a cincea. În rest, jucam handbal, adică alergam pe teren, aşteptând să prind accidental vreo minge, căci nimeni nu îmi pasa de teamă să nu o scap. Eram un dezastru. Şi totuşi, în clasa a şasea am reuşit să trec mai multe hopuri. S-a schimbat proful de sport şi am dat astfel pe unul dintre acei dascăli care îţi rămân în minte toată viaţa prinşi într-o amintire aproape paternă.

Noul prof credea că sportul e pentru toată lumea şi că fiecare dintre elevii săi îşi poate depăşi limitele. Nu îl interesau atât baremele, cât evoluţia individuală a fiecăruia. Mi-a dat poate cel mai important sfat pe care l-am primit în copilărie: să ţintesc cât mai sus, pentru că doar aşa o să ajung acolo unde vreau, să nu mă mulţumesc cu obiective mărunte şi să vreau mereu imposibilul. Prima probă pe care am dat-o la ora lui a fost săritura în lungime de pe loc. Primul rezultat lamentabil. Ca să treci bine de probă, ca fată, aveai nevoie de 1,65 m, parcă. Eu am sărit aşa puţin că aş fi luat 2 sau 3 la prima încercare. Proful nu m-a iertat. Îi intrase în cap că eu pot sări de 10, deşi i-am jurat că se înşală. Mi-a dat o săptămână. Între timp, mi-a spus, încearcă să sari 2 m, nu 1,65m! Sincer, l-am crezut nebun. Apoi l-am urmat în nebunie: mi-era aşa ruşine cu lipsa mea de talent sportiv că nu aveam de ales. O săptămână am exersat fără să măsor, de una singură, la mine în curte….Apoi a venit the Day. Am sărit 1, 72-73 m. Nici azi nu uit cât de mândră de mine m-am simţit în ziua aia. O notă de 10 la sport pentru mine era ca un 10 la literatură pentru Hagi, probabil. Mi-am arătat că se poate şi am mers de mână cu filosofia asta tot anul. În clasa a 6-a, am luat 10 la flotări, 10 la abdomene, 10 la exerciţiile de echilibru… Nu mi-a ieşit tot ce mi-am propus. Nici azi nu cred că pot să arunc cum trebuie o minge oină: mi se pare nefirească, prefer să lovesc cu putere o minge de fotbal. Prin definiţie, continui să fiu antitalent la sport – mai puţin la fotbal, poate. Cu toate astea, lecţia aceea dată de bătrânul profesor, care a plecat, între timp, în lumea celor mai buni, unde îi era locul, mă urmăreşte şi astăzi. Am ţinte atât de mari, că unora le par nerealiste, irealizabile, nebuneşti. Le ţin pentru mine şi nu las pe nimeni să îmi spună că nu se poate. Eu ştiu deja că se poate.