Să fii stăpânul tău real

Regizorii care vor tot timpul confirmare că tu ești cea mai bună alegere a lor pentru rolul respectiv. Aceștia sunt regizorii cu care nu poate lucra Cosmina. Când spune asta, mi se pune un nod în gât. Îmi dau seama de câte ori am trăit pe pielea mea tensiunea asta. Presiunea pe care o pun pe tine cei care vor constant reasigurări că a meritat să investească în tine poate fi ușor paralizantă. Realizez, la sfârșitul întâlnirii cu Andi Vasluianu și Cosmina Stratan din redacția Arte și Meserii că m-am bucurat de ei, de poveștile lor, dar în egală măsură m-am tot surprins reflectându-mă în ele. Cum povestește Cosmina la un moment dat, și eu mă inspir din oameni pasionați, care fac alte meserii. Ar fi păcat să ne căutăm modele doar în apropiere.

DSC_9910
E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. Cu o seară înainte s-a terminat The Power of Storytelling și eu am plecat de-acolo pe jumătate motivată și fascinată, pe jumătate intimidată și timorată. Am mers pe jos mai mult de o oră, pozând frunze căzute și încercând să îmi revin. Au trecut prin fața mea câștigători de Pulitzer și Emmy, oameni incredibil de talentați, strălucind a pasiune și care par să fi găsit toate răspunsurile la întrebările care mă măcinau pe mine, dar care nu se tem încă să se întrebe de ce fac ceea ce fac. Asta spune și Cosmina la un moment dat: „trebuie să te întrebi destul de des de ce faci ce faci, să îți dai tot timpul motivații.” Până la urmă, și pasiunea trebuie alimentată cu ceva. Fie că e vorba de chimia cu regizorul sau de realitatea poveștii pe care-o spui.

Ca și prima dată când ne-am întâlnit, Cosmina este punctuală. Nu mă miră asta la ea. E doar un semn în plus al seriozității sale. Intră la The Can purtând ochelari de soare, o bluză albă groasă și lărguță, cei mai simpli pantaloni din lume și pantofi negri cu șiret, comozi și ușor masculini. Fără machiaj. Ochii aceia mari și limpezi fac inutile retușurile, pigmenții artificiali, orice urmă de contur nenatural. Povestim puțin înainte să apară Andi și restul invitaților. Mă întreabă de revistă și de scris, îmi spune că tocmai s-a întors din Danemarca unde a filmat o parte dintr-un film. Singura româncă din distribuție. Regizorul a vrut-o în film, după ce a văzut După dealuri. Nu a fost nevoie de casting. „Mai bine, nu îmi place să merg la castinguri” zice Cosmina. Nu îi place încărcătura momentului.

După eveniment, va merge la o repetiție. Pregătește, alături de alți opt actori, premiera piesei De ce n-o facem în drum? în regia lui Neil LaBute, cu care a făcut un workshop la Sibiu în vară. Vorbește despre proiectele astea cu calmul și siguranța celui care îți spune cât e ceasul sau ce-a mâncat de dimineață. Fac parte din cotidianul ei. Și, deși e o normalitate pe care o trăiește mereu cu teama că o poate pierde oricând, e o normalitate care dă un echilibru luminos. Unul care i se citește pe față. La un moment dat se instalează o tăcere stânjenitoare. Genul pe care eu n-am știut niciodată să le umplu. Tot așteptând, am epuizat subiectele pe care le au la îndemână doi oameni care se văd rar. Așa că ea se gândește să întrebe, din senin și zâmbind fugar: și, cu cine votezi?

DSC_9875

Andi ajunge mai târziu. Ca să fiu sinceră ca și el, ar trebui să menționez că a uitat de întâlnire. Când apare, pe la 11 și 20, restul invitaților sunt deja la The Can. Are întipărite pe față expresii de grabă și surpriză, pare cofeinizat și pus pe glume. Nimeni nu i-ar putea reproșa nimic. E genul de om care se simte în largul lui oriunde ar fi și umple cu energia lui orice încăpere. Dacă ți-ar fi prieten, pe Andi l-ai chema și la botezuri și la înmormântări. Poartă jeanși și un hanorac gri, în trei secunde s-ar putea transforma într-un băiat rău cum a jucat de-atâtea ori.

Se așază pe puful albastru și ușor sclipicios. Cosmina, pe cel de lângă, verde prăzuliu. Noi stăm pe pernuțe de toate formele și culorile în fața lor. Eu mă chinui puțin să îmi găsesc o poziție ok și mă cert, în gând, că m-am îmbrăcat în rochie. Unii își notează, alții se holbează admirativ, câțiva pun întrebări.

El se face comod cu gesturi largi, mișcări relaxate. Cum ar face-o acasă la un amic. Ea stă ușor ghemuită și de multe ori își trece mâinile pe sub picioare. În bluza mare și albă, arată inocentă sau neajutorată. Sau amândouă. El vorbește mai tare, cu un accent pe alocuri forțat să sune a băiețaș de cartier. Ea rostește cuvintele încet, domol, molatec, cu accent moldovenesc. Înconjurați de necunoscuți, schimbă câteva priviri prin care par să își spună: „sunt aici!” Au lucrat împreună doar la serialul HBO, Rămâi cu mine, fac parte din generații diferite și au în spate portofolii de mărimi diferite. Dar când îi auzi vorbind, e clar că împart o filosofie și o iubire față de meserie care nu prea are legătură cu anii de experiență, ci cu calitatea ei. Cu felul în care au înțeles să își facă meseria.

Amândoi subliniază cât de importantă este încrederea primită de la regizor. „Asta arată cât de sensibili suntem noi, ca actori”, crede Andi, care își amintește un moment în care Tudor Giurgiu l-a ajutat să își depășească frica. E vorba de scena monologului din Despre oameni și melci. Andi nu se simțea confortabil să țină discursul în fața mulțimii, era o situație nouă și încă nu îi dăduse de cap. Nu îi ieșea. Giurgiu l-a citit și l-a întrebat: „Ce faci, Andi? Bei o cafea, fumezi o țigară?” L-a ajutat să se relaxeze, scoțându-l puțin din presiunea timpului. După care totul a mers conform scenariului.

Cosmina are o poveste similară. O scenă din După dealuri, una cu miză mică, dar la care a tot trebuit să facă duble. Mungiu a vrut să o facă să se simtă în siguranță, așa că s-a luat pe rând de toată lumea din echipă: sunetist, mașinist, etc. La fiecare dublă, de altcineva. Mai puțin de ea. Deși Cosmina știa foarte bine că ea era de vină că nu ieșea scena. Dar regizorul a avut răbdare cu ea, i-a dat spațiu. Și exact tipul ăsta de relație a fost cel care a făcut din După dealuri un film perfect.

DCIM108GOPRO

Este pelicula pentru care Cosmina a luat premiul la Cannes. Dar nu a lăsat niciodată ca asta să o definească. După cum glumește și Andi, poți să te duci cu trofeul la filmări și la repetiții, dar nu te va ajuta prea mult. Când a câștigat la Cannes, părinții ei „au știut, ca întotdeauna, ce să-mi zică”. Tatăl ei i-a spus: „ai primit premiul, acum îl iei și îl dai deoparte”. Ca să faci onest meseria asta, trebuie să o iei întotdeauna de la început, nu? Mă gândesc că și în jurnalism e la fel. Cu fiecare pagină albă pornești de la zero.

Ascultând-o pe Cosmina, mi-amintesc de primul interviu pe care l-am făcut cu ea, pentru Revista Arte & Meserii. În februarie se fac doi ani. Răspunsurile ei seamănă mult cu cele date atunci. Și ideile, dar și livrarea lor. Felul în care alege atent cuvintele, privirea curată, senzația că și-a pus și ea sieși aceleași întrebări înainte să i le adresezi tu, că își caută mereu, printre nesiguranțe, certitudinile. Ne spune, de pildă, că atunci când își alege proiectele „nu mă gândesc aproape deloc la public, sunt un pic mai egoistă, n-ajung până acolo. Dacă e un lucru real, automat mă interesează.”

Andi e și mai categoric: „nu dau doi bani pe părerea publicului. Până la urmă, tot ce fac, fac pentru mine.” E ceva teribilist în replica asta. Știu că o rostește și ca să vadă cum reacționăm, ca să ne șocheze puțin, dar, în același timp, știu că e ceva din adevărul lui acolo. Și că, așa cum zice el, egoismul ăsta poate aduce lucruri bune. N-am nevoie ca Andi să joace așa cum crede că ar vrea publicul să joace. E suficient ca Andi să joace bine pentru Andi. L-am văzut făcând asta în așa de multe piese și filme, că am multă încredere în formula asta de egoism. E un egoism pe care îl invidiez. O siguranță care vine, în timp, după ce ai făcut multă vreme meseria pe care o iubești și după ce ți-a arătat și ea că te iubește. Siguranța celui care nu mai are nevoie de critici exterioare, de bine sau de rău. O explică el foarte bine: „Trebuie să fii stăpânul tău real. Dacă știi că a fost bine și vin alții să îți spună că ai jucat prost, îi ignori. Tu știi mai bine. După cum mai sunt zile când apelezi la tehnică, pentru că ești varză. Poate ți se dă un feedback pozitiv, dar tu știi că ești varză.” Cu două zile înainte, Chris Jones, scriitor pentru Esquire, m-a făcut să plâng cu un discurs despre frică și despre cum să răspunzi corect criticilor tăi, văzându-ți de treabă: „Fuck the critics! …You fuck them every time you sit in the chair and do the work!” Și Andi crede în disciplina muncii. Nu crede în talent, ci în comportamentul talentat, care ține de „cât de cinstit îți pui tu atenția pe lucrul pe care îl ai de făcut.”

Ne povestește despre un casting pe care l-a luat cu puțin timp înainte, deși nu merita. Selecția pentru un serial BBC. A mers nepregătit, citise textul o singură dată, „eu nu m-aș fi chemat la cât de varză m-am simțit atunci”. L-a salvat lucrul cel mai important pe care l-a învățat în atâția ani de actorie: prezența. „Dacă ești aici, acum, totul funcționează.” Ce simplu sună, nu? Dar de câte ori ne iese? Mă gândesc de câte ori mi se întâmplă să rememorez o mie și una de întâmplări care au dus la cea în care mă aflu, ca să înțeleg ce mi-a scăpat într-un anumit punct. Sau la sutele de dăți când mă concentrez pe viitor, pe felul în care ce trăiesc azi o va ajuta pe cea de mâine, ba chiar pe povestea pe care o să o scriu. Doar la teatru și la film îmi iese, aproape de fiecare dată. Să fiu acolo.

După cum povestește Andi, la teatru, actorii se ajută unul pe altul să fie acolo. Își oferă reciproc ancore. „Nu contează dacă eram certați înainte, dacă nu ne suportăm, de fapt. Când începe spectacolul, te țin de mână, mă ții de mână, nu te las să mori.” E-o solidaritate pe care-o întâlnești mai rar în jurnalism, unde fiecare se bate pentru el, pentru ziarul lui, pentru agenția lui, pentru televiziunea lui. Dar am întâlnit-o și eu cândva. La corespondenții din presa locală, lucrând în Ploiești. Aveam nevoie unii de alții, nimeni nu își permitea să piardă un subiect sau un cadru important și asta redefinea relațiile dintre noi. După cum între fiecare reporter și cameramanul lui, oricât de puțin s-ar plăcea în afara job-ului, se naște și crește o încredere vitală. Sau cel puțin asta a fost experiența mea.

În teatru, fiecare greșeală a partenerului se răsfrânge asupra întregii piese, iar absențele se văd cel mai urât. Andi spune că a avut revelația asta în facultate: „că eu cu partenerul am treabă, nu cu mine”. Pregătea o scenă alături de altă studentă, iar colega era așa de pierdută „că îi tremurau sprâncenele”. În momentul acela a început să se concentreze pe parteneră, dincolo de text și de restul colegilor, și ea a căpătat siguranța de care avea nevoie. În actorie n-ai voie să fii egoist.

Teatrul e al actorilor, filmul e al regizorului. E o frază pe care am auzit-o de la Andi și înainte de întâlnirea din redacția Arte și Meserii. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că aceeași meserie poate căpăta valențe diferite în funcție de mediul în care o practici. În film, regizorul are controlul suprem, ultimul cuvânt de spus la fiecare dublă. În teatru, lucrează o vreme cu actorii, care rămân apoi responsabili de spectacol, pe care trebuie să îl crească, să îi aducă noi direcții. Cosmina îl completează, de data asta: „în film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto”.

DSC_9898

Trei săptămâni mai târziu, merg la premiera piesei în care joacă Cosmina: De ce n-o facem în drum? (Teatrul Act). Primul spectacol din România regizat de Neil LaBute. Nouă personaje își disecă frica și singurătatea în fața noastră în nouă monoloage de un comic amar. Scrise de nouă dramaturgi pentru nouă actori (jucate, însă, uneori de șase actori). Sunt nouă întâlniri cu tine sau cu oamenii din jurul tău, dacă vrei să le permiți să fie. E un spectacol uman, personal, intim și incredibil de uniform, în ciuda faptului că e scris la 18 mâini.

Cosmina are ultimul monolog din piesă, cel scris de Alex Popa. Joacă rolul unei fete tinere care s-a îmbolnăvit de ciroză și moare singură într-un spital. Poartă niște pijamale imense (așa începe textul, cu ea întrebându-se dacă nu cumva pijamalele i-au ieșit la apă) și privește în gol majoritatea monologului. Vorbește aproape mecanic, ca o persoană fără speranță. Urâțită pentru rol, e în continuare cea mai frumoasă actriță din câte am văzut eu jucând. Umorul secvenței nu lipsește, ci este, dacă nu negru, crud. Piesa se încheie cu fraza (o citez din memorie): „De ce mă privești așa? Trebuie să te concentrezi pe ce e aici, acum. Pe pijamalele astea mari, pe lemnul ăsta, pe bananele verzi, pe fetele frumoase, pe chinezii galbeni. Scuze pleonasmul. (toată sala râde gândindu-se la chinezii galbeni) Fetele nu pot să fie altfel decât frumoase. Așa mi-a spus mie tata când eram mică: toate fetele sunt frumoase. Chiar și când sunt galbene?”

Ca și atunci când am văzut prima dată „După dealuri”, câteva picături de apă sărată îmi ajung pe buze, înainte să îmi dau seama că sunt în public și să îmi revin. Mă ridic să aplaud și mă gândesc ce mult mă bucur că, la un moment dat, și-a spus că nu mai vrea să facă jurnalism, ci actorie. Afară miroase a iarnă, în Piața Revoluției e un fel de târg de produse tradiționale, clădirile sunt luminate frumos, oamenii se țin de mână. Și eu… eu sunt aici.

Foto: Alex Busu
Text publicat inițial în Revista Arte și Meserii, aici

The Shovel is too Small, la One World, 2014

În doar 24 minute, The Shovel is too small reușește o puternică meditație cu înveliș ludic asupra conflictului de valori dintre Iugoslavia comunistă și Serbia capitalistă, dintre generația care a trăit în comunismul lui Tito și se raportează ambivalent, dacă nu de-a dreptul nostalgic la perioada respectivă și generația pentru care această perioadă reprezintă doar un capitol din manualul de istorie.

În centrul de interes al discuției stă valoarea atribuită muncii, personificată de minerul Alija Sirotanovic, care devine prototipul muncitorului-model în spațiul iugoslav, după ce reușește să depășească recordul stabilit de Stakhanov în URSS. Victoria muncitorului iugoslav în fața celui rus este asimilată unei victorii a lui Tito asupra tovarășului Stalin, astfel că momentul capătă dimensiuni legendare: numele lui Sirotanovici devine sinonim pentru erou proletar, Tito îi oferă orice recompensă își dorește, dar, conform legendei, Sirotanovici vrea doar o lopată și mai mare, că să lucreze și mai eficient, gest care întărește imaginea-simbol în conștiința colectivă.

În 1987, chipul eroului proletar ajunge pe bancnota de 2000 de dinari, de unde poate privi și azi la o lume radical schimbată față de cea pe care a reprezentat-o. Pentru persoanele mai în vârstă, pentru membrii generației muncitorilor-model, lumea lui Sirotanovici, ușor idealizată de trecerea ei printr-o memorie poetică, este o lume lipsită de griji, în care munca servea drept liant social, oamenii luptau pentru idealuri comune, iar munca în sine reprezenta o plăcere, o eliberare. Privirile nostalgice sunt încurajate și de comparația cu prezentul: tinerii, copii ai capitalismul, li se par celor în vârstă complet deconectați de orice valoare spirituală a muncii și interesați strict de partea materială.

De cealaltă parte, cei mai tineri nu știu cui îi aparține chipul de pe bancnotă. Eroii lor nu vin probabil din zona proletară, iar munca în sine nu mai reprezintă o virtute. Totuși, unii dintre ei participă la un fel de reconstituire a taberelor de muncă de pe vremuri. Alternarea imaginilor de arhivă cu cele filmate la această nouă acțiune colectivă de voluntariat au inițial gustul dulce al unei nostalgii pline de inspirație. Intervine, însă, brusc lamentarea în glumă a unuia dintre voluntari, care recunoaște că nu se aștepta ca munca să fie atât de grea și că nu ar fi participat dacă știa la ce să se aștepte. Pare o confirmare a sentinței date de vârstnici: moartea muncii ca valoare în sine.

Ritmul alert al documentarului, cu accente ludice, muzica folosită incredibil de ingenios (imnurile comuniste punctează excelent atât entuziasmul nostalgic, cât și ironia discretă din tonul regizorului) și montajul atent al imaginilor de arhivă cu cele filmate special pentru documentar compun arsenalul cu care The Shovel is too small reușește să vorbească despre dispariția unei lumi, cu tot ce a avut ea mai urât, mai frumos, mai demn, mai penibil. Este o mostră de iugo-nostalgie, dar, în același timp, și o bucățică de istorie alternativă.

de ce îmi pasă din nou de Oscaruri: Dallas Buyers Club

ron rayonMi-am construit un obicei sănătos în ultimii ani. Încerc să nu mă mai uit nici la Eurovision, nici la Oscaruri, nici la alte concursuri/gale de premii similare. De fiecare dată când făceam asta, investeam prea multă energie fiind suporterul cuiva care, aproape invariabil, pierdea competiția, pentru că era prea talentat/avea prea mult bun simț/prea puține pile/nu era suficient de bătrân să câștige/jocurile erau deja făcute. Și, în plus, agitația nu merita. Oamenii rămân la fel de talentați, inspirați și mișto, chiar și când nu iau premii care să confirme asta.

În noaptea asta, însă, de la 3.30, am din nou emoții mari. Nu mă pot abține să nu țin cu întregul cast&crew de la Dallas Buyers Club. Sper să ia best picture, best leading actor (Matthew McConaughey), best supporting actor (Jared Leto) și best original screenplay.

    • Ca să își joace personajele, McConaughey au slăbit împreună peste 40 de kilograme. Cam cât cântărește un fotomodel. Ăsta este absolut cel mai slab argument pentru ca vreunul din ei să fie premiat. Câtă greutate reușesc, însă, să dea rolurilor pe care le interpretează -asta îi face geniali!
    • McConaughey își răscumpără cu rolul ăsta toate păcatele comise de-a lungul carierei. Ne-arătase deja cu Mud că poate doza impecabil și că are și mușchii de actorie bine lucrați behind his perfect shirtless self, dar felul în care își asumă rolul lui Ron Woodroof până la identificare și sacrificiu este mai mult decât o demonstrație de talent, este dovada că omul ăsta iubește fanatic meseria pe care-o face, mai mult chiar decât orice beneficii adiționale îi aduc meseria și statutul căpătat prin ea.
    • E cu atât mai greu să demonstrezi cât de bun poți fi cu adevărat, când ți-ai petrecut ani buni lucrând mult sub potențialul tău. Sigur că McConaughey nu jucase neapărat prost nici până acum, dar gândiți-vă la ce-a făcut acum în felul următor: un atlet participă timp de 10 ani numai la concursuri pentru amatori, organizate pe plan local, ia niște medalii, câștigă niște bănuți, dar mereu își protejează gleznele și genunchii rămânând într-o zonă de confort și refuzând să se lupte cu sine și cu atleții de top ai lumii. Apoi, într-o zi, când toată lumea își imagina că se va retrage și că din acest punct încolo, cariera nu-i poate evolua decât descendent, se decide că e mai bun de-atât și că vrea să fie numărul 1 și, la 44 de ani, cu genunchii și gleznele neantrenate suficient, dar nerăbdătoare să se suprasoliciteze, se aruncă, fără frică de penibil, în maraton la jocurile olimpice. Nu ai cum să nu admiri o revenire din asta, o întoarcere la motivele pentru care actorul/atletul intrase în joc încă de la bun început.
    • Leto e și el spectaculos. Îi dă personajului Rayon o strălucire interioară care o să rămână întipărită în memoria ta, ca spectactor, mult după finalul filmului. E sensibil/ă, fără să fie siropos/oasă, ironic/ă, fără să fie amar/ă, puternic/ă, fără să fie cinic/ă. Ca să o joace pe Rayon, Leto își schimbă vocea, dialectul, accentul, mersul, centrul de greutate al corpului, gesturile…și astea sunt numai schimbările de suprafață. E cea mai credibilă (și incredibilă)  interpretare a unui transsexual într-o peliculă din toate câte-am văzut, pentru că nu are nimic grotesc, nimic parodic, nimic clișeic, ci pare să vindă din interior.
    • A fost nevoie de 20 de ani de la prima documentare a poveștii lui Ron Woodroof într-un ziar local și de la scrierea primului draft al scenariului de către Craig Borten, de o perseverență soră cu mania și de o aliniere fericită a planetelor pentru ca filmul acesta să fie făcut. Filmul a fost aproape produs în repetate rânduri, stârnind pe rând interesul lui Woordy Harrelson, Ryan Gosling , Brad Pitt, Marc Forster, Craig Gillespie. Niciunul nu și l-a asumat, însă, cu încăpățânarea cu care au făcut-o McConaughey și Jean-Marc Vallee. În 2011, nucleul echipei care urma să filmeze, în sfârșit, acest scenariu mult amânat, credea că are și resursele necesare -un grup de investitori canadiene anunțase că va finanța filmul. La scurt timp, însă, s-au retras. Dar atât McConaughey, cât și Vallee au refuzat să creadă că acesta va fi sfârșitul aventurii pe care o porniseră. Au găsit finanțări de la cele mai improbabile surse, după ce McConaughey a folosit kilogramele pierdute deja pentru rol ca un factor de presiune pentru a își pune agenții în mișcare.
    • Mitul din spatele facerii filmului este, așadar, aproape la fel de epic ca legenda reprezentată de Ron Woodroof însuși -electricianul pasionat de rodeo, femei și droguri, cu porniri misogine și homofobe, diagnosticat cu SIDA în 1986, care a pus bazele unei mișcări nu chiar subterane prin care o comunitate întreagă de bolnavi de SIDA primeau tratamentele de care aveau nevoie, în ciuda intereselor Big Pharma și ale FDA.
    • Woodroof nu e un personaj cu care să empatizezi din prima. Pentru mulți, poate nici măcar din a șaptea. Călătoria lui începe din motive egoiste – vrea mai întâi să supraviețuiască, apoi să facă bani în timp ce supraviețuiește, de pe urma altor bolnavi, dar, în final, lupta lui capătă dimensiuni infinit umane. Chiar și înainte de evoluția înălțătoare, însă, McConaughey joacă fiecare scenă, conștient de conținutul ireductibil uman al antieroului. Descrie cel mai bine ce face, astfel: Stay with the anarchy of this guy. Stay with the bigoted bastard. Stay with the guy who’s out for self-preservation. Stay with the guy who’s a business man. The guy wants to be Scarface, man – the cause, and the crusader – and the activist will be revealed. Whether you like him or not, you respect him at the end of the story because you’re like, ‘I can’t believe someone has the courage to be that much of an ass and can still sleep at night’.. This is a character who, like him or not, you’re like, ‘Well that’s just who he is’. And if you can go ‘that’s who he is’, then you get the human. And if you’ve got the human, he can be a bastard, a homophobe, a bigot, whatever.
    • dbc