Undeva în ţara lui “degeaba”

Tare-aş vrea să mă emoţioneze că e mâine 1 decembrie. Tare-aş vrea să scot de la naftalină sentimentul de mândrie faţă de de neam şi patrie. Tare-aş vrea să resuscitez tentativele patriotice din copilărie, încropite de educatoare şi învăţătoare cu legende cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare şi de tata care ţinea cu românii la toate sporturile indiferent cât de prost jucau. S-au dus naibii, însă. Au adormit pe drum, pe măsură ce mi-am dat seama încet, dar sigur că trăiesc în ţara lui “degeaba” şi a lui “merge şi-aşa”. “Degeaba facem voluntariat, nu câştigăm nimic din asta”. “Degeaba faci o facultate, oricum nu îi pasă nimănui de diploma ta.” “Degeaba reciclăm noi, că restul aruncă gunoiul la întâmplare.”, “Degeaba te străduieşti, că nu merită.”, “Degeaba ne revoltăm, că oricum nu o să se schimbe.” “Degeaba ţii la principiile tale, că astea nu ţin de foame”. Le-am auzit pe toate repetate, în ecou, de sute de ori, exact ca un disc stricat care îţi zgârie timpanul. La început mă indignau toate construcţiile care începeau cu “degeaba”. Atitudinea de renunţare, împăcare, resemnare. Lipsa responsabilităţii. Lipsa motivaţiei. Lipsa voinţei de schimbare. Mă indigam şi jur că mult timp am vrut să scot din dicţionarul românilor cuvinte ca “degeaba” sau “în zadar”. În ultima vreme, însă, sunt tot mai convinsă că în ţara mea degeaba se simte mai la ea acasă decât mă simt eu.

Aşa că tare-aş vrea să mă emoţioneze că mâine e 1 decembrie. Poate dac-aş avea liber, m-ar entuziasma orele de somn în plus. Atât. Anul trecut a fost, poate, altfel. Pentru mine, strict personal vorbesc. Nu, nu m-am simţit înălţată patriotic de deliruri istorice, dar, pentru câteva clipe, în timp ce tremuram cu toate cele 20 degete de la mâini şi de la picioare la o ştire “tradiţională” cu fasole şi cârnaţi de 1 decembrie şi în timp ce încercam să mă încălzesc cu un păhărel de plastic umplut pe trei sferturi cu vin fiert, am privit în jur şi mi-am recunoscut un prieten, doi, trei. Erau tot la ştiri, ca şi mine. Şi vorbeau aceeaşi limbă. Şi mi-am adus aminte că din întâmplare m-am născut aici şi tot din întâmplare aici sunt majoritatea prietenilor mei. Şi tot din întâmplare aici e locul în care îmi pot face meseria. Şi pentru câteva clipe, parcă, 1 decembrie n-a mai fost doar o ocazie ca lumea să se îmbrâncească la mâncare primită pe gratis, în timp ce noi îi filmam. Parcă până şi îmbrânceala aia a căpătat un sens şi un înţeles familiar. Până şi îmbrânceala aia făcea parte cumva din mine Anul acesta, însă, jur că tare-aş vrea să mă emoţioneze cumva că mâine e 1 decembrie. Tare-aş vrea să mi se pară relevant. Tare-aş vrea să pot fabrica un înţeles în jurul arbitrarului, întâmplării de-a mă fi născut aici.

Dar mai e până mâine…Între timp, vă las cu ei, dacă tot v-am obişnuit cu muzică pe final: