Medicilor de pe Facebook

Nu sunt medic. Și asta mă va discredita în ochii multora dintre voi. Nu sunt medic, dar vă cunosc bine. V-am luat apărarea în multe situații. Și v-am mulțumit de fiecare dată când v-ați făcut treaba sau chiar încă ceva peste. Și scriu despre voi, aproape zilnic. Nu sunt medic, dar știu cât de frustrant e să nu îți fie apreciate eforturile. O știm cu toții, cei care muncim. Poate mai mult decât e sănătos să o facem. Nu sunteți singuri în frustrarea asta. Dar nu aveți nicio scuză. Vorbesc cu voi, medicii de pe Facebook. Și vă spun așa, pentru că mă refer la o categorie foarte specifică de medici-comentatori. O categorie care încă sper să fie doar o nișă. O excepție, și nu regula. O categorie pentru care eu nu mai am în clipa asta niciun pic de respect.

E perfect firesc să te plângi când ți-e greu. Nu te-ajută la nimic, dar e o voluptate în plânsul ăsta. Te descarcă, te relaxează, te ajută să găsești voci cu aceleași probleme, care să rezoneze cu tine. Dar nu e nimic firesc în a exploata o tragedie ca să amintești cât de important ești tu pe plan social. Cât de mari și justificate sunt frustrările tale prea puțin contează pentru mine acum. Prea puțin contează într-o noapte în care, cel mai probabil din prostia câtorva care s-au jucat la propriu cu focul, au murit 27 de tineri și au fost răniți mai mult de 140. În noaptea cu 27 de morți inutile, decent este să taci. În special dacă n-ai nimic util de spus. În noaptea în care colegii voștri resuscitează, taie, cos, peticesc, oblojesc, curăță, pansează răni care n-or să treacă prea ușor – dacă vreodată, să jubilezi la gândul că o astfel de tragedie le va aminti guvernanților cât de importanți sunt medicii te face nedemn. Nedemn mai ales față de colegii tăi care n-au timp să stea online pentru că sunt ocupați să facă damage control, cu resursele pe care le aveau. Să salveze tot ce pot, cât pot, cu ce pot.

La nici măcar 60 de minute de la apelul la 112 nu e momentul să te bați cu pumnul în piept și să urli tâmpenii de genul „a, acuma eu nevoie de medici? Nu mai suntem șpăgari?” –și totuși mulți nu s-au abținut. Nu fiți mitici. Ce legătură are discuția despre „plic” cu o urgență de proporțiile astea? E un argument căruia îi lipsește rostul și adus în mijlocul dezastrului – chiar dacă pe net, nu în sala de așteptare a spitalului – face rău. Sapă și mai bine prăpastia între „noi” și „ei”. „Noi”, medicii care salvează vieți, supraoamenii prost plătiți, mult munciți. „Ei”, restul lumii, pacienții ingrați, cei care vă înjură, cei care vă judecă, cei care sunt plătiți mai bine ca voi, deși nu lucrează la fel de mult, în condiții la fel de grele.

Prieteni de-ai mei și-au pierdut prieteni în incendiu, cât eu am tremurat așteptând un semn că sunt bine amici care urmau să meargă la concert. Cei mai mulți sunt în regulă. Cât de în regulă poți să fii după minute bune petrecute în miros de fum, spaimă, părul și carnea arse ale celor cu care împărțeai un concert. Cât scriu textul ăsta, încă așteptăm să apară T. Nu e pe listele de pacienți, nici printre morții identificați, dar nu răspunde la telefoane. Mi-e teamă pentru ea. Dar dacă oameni ca T au murit azi-noapte, n-au murit pe altarul cauzei voastre. Și mă îngrozește că unii oameni se pot gândi că morțile astea ar putea avea vreun sens. Că ele vor servi drept pledoarii pentru nevoia de a investi în sistem și în medici. Că vor fi demonstrații ale stării de necesitate. „Ce face populația țării fără medici?”, „Acum poate că societatea și decidenții ar deveni mai permeabili la ceea ce vrem să spunem” scriu medicii de pe Facebook. Ca să nu vomit, închid tab-ul.

Dar vă scriu. Vă scriu doar pentru că sper să înțelegeți. Că există un timp pentru revoltă și unul pentru decență. Nu le confundați. Că solidaritatea la care chemați pacienții trebuie să o arătați la rândul vostru într-un astfel de moment. Măcar mimați-o, dacă nu vă vine firesc. E un hău nemăsurabil între medici și pacienți. Îl adânciți de fiecare dată când ne scoateți ochii cu ce faceți pentru noi. Dacă v-a făcut atât de cinici meseria asta, că nu vedeți viețile pierdute și oamenii în suferință, ci mai întâi o ocazie de a îngroșa mesajul vostru pentru autorități și societate, lăsați-i să vorbească pe cei care s-au dus aseară la spital să își facă meseria. Va fi suficient.