Biophilia sau de ce o iubim pe Bjork

Cel de-al optulea album de studio al artistei este punctul culminant al două decenii petrecute în căutarea sound-ului spontan, emoţional, ascuns înăntrul maşinilor de zgomot electronice. Micuţă, evazivă şi mereu pe punctul de a exploda de energie, Bjork este capabilă să creeze acea unică frumuseţe emoţională pură, necomplicată, care acţionează ca un şoc electric asupra creierului uman şi care transmite semnale în întreg sistemul nervos. În acelaşi timp, însă, muzica ei poate fi şi contraintuitivă, abstractă, atonală, genul de muzică pe care o descifrezi cu greu. Ce a rămas constant de-a lungul timpului când vine vorba de această minune din Islanda este că nu poate fi fericită decât dacă aruncă o provocare sieşi şi ascultătorilor săi. Aşa se face că, după petrecerea de plajă, tribală, sălbatică de pe albumul „Volta” din 2005, se întoarce cu un material mai privat, controlat şi ghidat de teorii muzicale.

Cu o tematică ştiinţifică, Biophilia este un proiect multimedia care grupează 10 cântece cu aplicaţii iPad corespunzătoare, pentru care Bjork a colaborat cu oameni de ştiinţă, scriitori, inventatori, muzicieni şi creatori de instrumente. Albumul vine la pachet cu un website, spectacole live şi workshop-uri educaţionale, dar, să ne concentrăm asupra muzicii, pe care Bjork a bazat-o pe algoritmuri identificate în natură şi a hrănit-o cu o combinaţie de instrumente electronice şi organice. Sună, după cum admite chiar Bjork, ca o reţetă a dezastrului. Şi totuşi, pusă în scenă cu simţul tangibil al minunii pe care îl are islandeza, Biophila este surprinzător de accesibilă, hipnotică şi frumoasă, dacă îi acorzi suficient timp şi concentrare. Pe scurt, e echivalentul audio al senzaţiei pe care o ai dacă priveşti printr-un microscop cum cresc cristalele.

Prima piesă, „Moon”, e ca o melancolică meditare cu privirea spre stele, pe care vocea lui Bjork se combină neverosimil cu o harpă glacială, în timp ce primul extras de single, „Crystalline” începe suav şi cuminte, pentru ca mai apoi să izbunească într-o nebunie drum’n’bass. Versurile mereu excentrice ale lui Bjork sunt energizate de o poezie a ştiinţei, dăruindu-ne secvenţe precum: “sonic branches, murmuring drown/ crystallising galaxies spread out like my fingers”. Mereu jucăuşă, pe melodicul „Virus”, Bjork cochetează cu ideea unei iubiri fatale între o gazdă organică şi invadatorul său anorganic: “Like a mushroom on a tree trunk as the protein transmutates/ I knock on your skin and I am in… ohh ooh”. Cea mai bună piesă de pe disc rămâne, însă, „Mutual Core”, pe care Bjork se confesează: “I shuffle around the tectonic plates/ You know I gave it all trying to match our continents”.

Ok, Biophila este, în mod voluntar, un disc ciudat, aparte. De fapt, dacă asculţi cele mai stranii bucăţi în timp ce conduci, s-ar putea să ţi se pară că extratereştrii vor să te contacteze prin intermediul undelor radio. Dar dacă tragi pe dreapta şi închizi ochii, s-ar putea să simţi o conexiune minunată cu tot felul de forţe universale.

We’re new here – gil scott heron & jamie smith

Gil şi Jamie nu sunt tocmai „a match made in heaven”, fiecare experiment al lor este un pariu extrem riscant. Şi-l asumă fără jumătăţi de măsură, de dragul jocului. Şi poate tocmai din saltul ăsta fără paraşută s-a născut farmecul albumului „We’re new here”, un farmec care o să-i prindă pe tot atât de mulţi pe câţi o să îi lase rece. Pe mine m-a prins, poate pentru că mă fascinează incongruenţele.

Albumul lui Gil Scott Heron „I’m new here” (2010) a fost primul material original scos de artist în mai bine de 16 ani şi probabil cel mai bun din ultimele trei decenii. „I’m new here” a fost o întoarcere printre cei vii pentru figura iconică a blues-ului „vorbit”, după ce a rămas, la un moment dat, pe drumuri, din cauza dependenţei de droguri. În ciuda revenirii voioase, albumul se simţea palid, sumbru, prezenţa morţii putea fi intuită la fiecare pas în baritonul profetic al artistului şi în producţia scheletică, învelită în rugină a lui Richard Rusell. Din albumul acela întunecat şi dureros nu mai rămâne mare lucru, o dată ce Jamie Smith (The XX) pune mâna pe el. E probabil şi motivul pentru care cei îndrăgostiţi de original vor respinge, cel puţin la început, remixul.

La sugestia lui Richard Rusell, Smith, fan declarat al muzicii lui Heron, începe să se joace cu materialul brut, scoate albumul din context şi îl aşază într-un cadru nou. Ce rezultă de aici e o călătorie pe fast-forward printre subgenuri muzicale, pe care le agaţă şi le aruncă de la piesă la piesă.

Ar fi alunecos să ne întrebăm dacă un astfel de proiect era necesar sau chiar motivat. Încearcă să ignori impulsul. Cert e că artistul de 22 ani şterge de pe discul lui Heron tocmai acele amprente ale morţii, acele umbre ale vieţii agitate a geniului blues. Le şterge şi le înlocuieşte cu strălucire şi energie, dar şi cu o perspectivă istorică, inserând bucăţi din piese mai vechi ale lui Heron şi alipindu-le noilor piese. Ba mai mult, construieşte colaje, pe care taie şi lipeşte elemente vocale neverosimile, precum o secvenţă din hitul din 63 al lui Justine Baby Washington: „That’s how heartaches are made”, care devine intro-ul piesei „The Crutch”, înainte ca aceasta să erupă într-o explozie drum’n’bass.

Colajele masiv produse reflectă un Smith neînfricat, şi nu reverenţios faţă de legendarul Heron. Ba chiar sunt momente în care producţia, supraîncărcată de idei, eclipsează vocea cântăreţului.  Jamie îl transformă pe Gil Scott Heron dintr-un artist frânt într-o „divă” mereu pe punctul de a se reinventa. Îi fură un pic din identitate, dar îi dă înapoi o portiţă prin care să se apropie de muzica dance contemporană. Meritul lui Jamie e că (re)prezintă la timpul prezent muzica lui Gil Scott Heron unei culturi muzicale capricioase, articulate pe groove-uri şi face asta fără să cadă în păcatul kitsch-ului sau exceselor.