O goană clandestină după un trecut scufundat sub ape adânci şi tăcute sau cine a câştigat la NexT 2011 şi ce-au făcut ei să merite asta

Cine aş fi, dacă nu aş putea evada din propriul trecut? – The Chronoscope

The Chronoscope / Cronoscopul lui Andrew Legge poate servi oricând ca lecţie despre cum se face un mockumentary istoric. Construcţiile imaculate, manipulate în postproducţie pentru a recupera culoarea epocii şi imaginile de arhivă, comentate cu haz de martori falşi, compun o poveste fermecătoare, care pendulează fără efort între istorie şi fabulă. Centrul de greutate al short-ului este Charlotte Keppel, o femeie savant de origine irlandeză, cu eleganţa ludică a unei dive a anilor ’30, care născoceşte o invenţie uimitoare: cronoscopul, care poate reconstrui din nimic imagini ale trecutului.

Dispozitivul miraculos creat de frumoasa irlandeză îi obligă pe oameni să se confrunte cu o lume dezbrăcată de iluzii şi minciuni, să îşi cunoască istoria exact aşa cum s-a petrecut, golită de strălucire şi glorie. Nu e de mirare că istoricii, arheologii, preoţii şi politicienii se simt, pe rând, ameninţaţi de fabulosul aparat. După ce încearcă, fără succes, să se folosească de dispozitiv pentru a îşi întări propaganda, naziştii vor să îngroape la loc adevărul incomod scos la suprafaţă de cronoscop. Al treilea Reich îi declară război inventatoarei, care reuşeşte să scape, evadând fără urmă, undeva în Elveţia. În cele din urmă, Keppel şi cronoscopul sunt şterşi, fără milă, din istorie, poate pentru că omenirea avea prea mare nevoie de naraţiuni idealizate despre cele ce s-au scurs deja.

Mai mult decât o simplă satiră a practicilor politice extreme ale vremii, The Chronoscope ne smulge multe râsete, pentru ca, la final, să ne lase cu o întrebare tulburătoare: cine am fi, dacă nu am putea evada din propriul trecut?

Apele tac

Cel mai popular scurtmetraj românesc din competiţia NexT 2011, Apele tac urmăreşte, cu ritmul urgent al unui thriller, drama a trei tineri care încearcă să treacă graniţa în Iugoslavia în timpul comunismului. Nu strâmbaţi din nas, nu e încă un film românesc despre epoca lui Ceauşescu. Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu se distanţează de obsesia cineaştilor autohtoni de a folosi filmul ca mijloc de a regla conturile cu un trecut strâmb. Tânăra autoare vrea un pic mai mult de la scurtmetrajul său.

Plin de suspans şi dens la nivel emoţional, Apele tac vorbeşte mai mult despre trei drame individuale decât despre nevrozele unei întregi generaţii. Gregor şi Vali vor să plece cu orice preţ din România comunistă, aşa că planifică să treacă Dunărea înot spre iugoslavi. Gregor şi Vali au un pact şi un plan prudent. Vali nu are cum să se ţină de cuvânt. Nu îşi poate lăsa în urmă soţia însărcinată. Cu această încălcare a interdicţiei începe o poveste derulată la tensiuni electrice, o poveste despre supravieţuire, loialitate şi solidaritate. Totul culminează cu acel “da” din final, care arată, că oricât de inuman ar fi un regim politic, nu poate ucide complet umanitatea victimelor.

Categoria grea

Primind o menţiune specială din partea juriului, scurtmetrajul studenţesc semnat de Olivia Crăciuleanu e un spectacol tragicomic, filmat în alb-negru, despre fantomele din trecut care se întorc periodic să ne bântuie şi, uneori, vin atât de des încât ajung să facă parte din prezentul nostru cotidian. Umorul negru, balcanic, jocul actoricesc ireproşabil al celor doi protagonişti (Alexandru Georgescu şi Maria Teslaru) şi absurditatea luptei pasiv-agresive care domină viaţa de cuplu fac din Categoria grea un film scurt puternic, demn de o transpunere în lungmetraj. Detaliile convieţuirii bolnăvicioase sunt executate la milimetru: bărbatul cu o pasiune aproape autistă pentru meciurile de fotbal vizionate la televizor, chipul abătut, şters, resemnat al femeii, ţârâitul enervant al telefonului, discuţiile mărunte vs. explozia mare, misoginismul nestudiat, firesc până în măduva oaselor, conversaţiile despre nimicuri, ca ascunzişuri faţă de adevăratele discuţii…

Diane Wellington

În 1983, Diane Wellington, o adolescentă de 15 ani din South Dakota a dispărut fără nicio urmă. Astăzi, a fost găsită. Aşa începe o poveste sfâşietoare, construită din imagini de arhivă, text scris şi o coloană sonoră care te va bântui la ieşirea din sală. În timp ce pe ecranul negru frazele curg mărunt şi sacadat, regizorul Arnaud des Pallieres explorează forţa expresivă a unui colaj de cadre, găsite pe Internet, a căror sursă îi este complet necunoscută. Imaginile de arhivă, în alb şi negru, îl ajută să spună povestea din mai multe unghiuri, au o naturaleţe nestudiată şi se lipesc artistic unele de altele, nu atât secvenţial, cât într-o logică a stării şi atmosferei peliculei.

Scurtmetrajul lui Pallieres reactualizează filmul mut, absenţa cuvântului rostit devenind metafora ideală pentru trecerea sub tăcere a tragediei tinerei fete. Spre final, forţa tăcerii e şi mai intens exploatată. Zgomotul asurzitor al roţilor trenului, imaginile halucinante, filmate în viteză şi din unghiuri sumbre, peisajul sterp compun portretul dezolant al groazei şi singurătăţii trăite de Diane Wellington.

Ca şi filmul românesc Categoria grea, scurtmetrajul Diane Wellington a obţinut o menţiune specială din partea juriului.

Deeper than Yesterday

Dacă te ia pe nepregătite, Deeper than Yesterday ar putea să îţi provoace o serie de reacţii adverse, de la milă sau furie la dezgust şi greaţă. Un lucru este cert, nimic nu e previzibil în scurtmetrajul australian distins cu premiul Cristian Nemescu pentru regie.

Trei luni petrecute în adâncul apelor au săpat urme adânci în umanitatea unor soldaţi ruşi aflaţi în misiune la bordul unui submarin. Cu simţul decenţei fracturat, bărbaţii au devenit nişte sălbatici. Unul dintre ei, Oleg conştientizează pericolul alienării şi încearcă să îşi salveze luciditatea, în ciuda experienţelor brutale la care ia parte. Când, într-o bună zi, soldaţii pescuiesc din adâncul mării cadavrul unei femei, minţile lor tulburate se entuziasmează de perspectiva necrofiliei. Nu am să vă spun dacă umanitatea pierde sau câştigă. Mă rezum la a vă promite că, între debutul masculin, în forţă şi finalul suprarealist şi romantic, Ariel Kleitman, regizorul peliculei creează o experienţă cinematică intensă, cu care îşi merită pe deplin premiul.

Talleres clandestinos / Croitorii clandestini

În 2011, premiul “Andrei Toncu” pentru cea mai bună coloană sonoră a revenit sound-designerilor filmului Talleres clandestinos / Croitorii clandestini. Scurtmetrajul Catalinei Molina este o dramă socială despre viaţa muncitorilor aduşi din Bolivia din Argentina pentru a lucra într-unul dintre atelierele clandestine de croitorie. Puşi să muncească în condiţii inumane, trataţi ca nişte sclavi şi plătiţi prost, emigranţii supravieţuiesc pretenţiilor absurde ale patronilor, visând mereu la un trai mai bun. Cu această speranţă în minte, tânăra Juana îşi lasă în urmă, în Bolivia, soţul şi copilul, plecând să muncească pentru toţi trei. Ce găseşte în Buenos Aires nu se potriveşte, însă, cu iluziile pentru care şi-a părăsit ţara. În atelierul-închisoare, nimeni nu crâcneşte la vorbele patronilor. Cei care lucrează aici nu au voie să iasă din fabrică, fără permisiunea şefilor tiranici. Bărbaţii şi femeile locuiesc grămadă, chiar în fabrica de confecţii. Muncitoarele sunt hărţuite sexual, fără ca nimeni să intervină. O oglindă îngroşată a exploatării, Talleres clandestinos redă, printr-o poveste profund umană, urâţenia unei lumi, care, de dragul profitului, sacrifică însuşi demnitatea şi compasiunea.

La huida / Goana

Şi, nu în cele din urmă, tare aş vrea să vă povestesc câte ceva despre marele câştigător al NexT 2011, scurtmetrajul La huida / Goana. Aş vrea, dar e greu de crezut că o să şi reuşesc. E ca şi cum v-aş povesti despre o melodie, fără să vă las să o ascultaţi.

Într-o selecţie mai întunecată, mai puţin ludică decât în anii trecuţi, La huida / Goana nu avea cum să nu iasă în evidenţă. Filmul lui Victor Carrey e un moment de pură fantezie, de care te vor face să te îndrăgosteşti artificiile simpatice ce trimit la Amelie, slow-motion-ul de videoclip, cultul detaliului, poezia, umorul şi graţia. E un film plin de vitalitate, culoare şi magie, de un comic vizual delicios.