When she danced (Când Isadora dansa)

N-am crezut că există oameni care să plângă la teatru. Asta până mi s-a întâmplat mie. În seara asta, la piesa “Când Isadora dansa”. Poate li se mai întâmplase şi altora în sală cu mine, dar nu i-am văzut eu. Recunosc, de obicei, sunt autistă la tot ce se întâmplă în jurul meu şi mă holbez insistent la un actor sau doi tot spectacolul până sunt una cu ei. De data asta victima a fost Mihai Smarandache. (Ştiu că nu citeşti asta, dar, da, eu eram aia care te privea fix în ochi.) Aşa am văzut şi că la sfârşitul piesei şi el avea lacrimi în ochi. Ştiu, s-ar putea să fie proiecţie la mijloc sau să îi fi intrat omului ceva în ochi, dar eu vreau să cred că momentul ăsta a avut o însemnătate ceva mai profundă. Ca să fiu măcar sinceră, dacă relevantă nu pot, de la “Plastilina” lui Afrim nu m-a mai răscolit aşa de mult un spectacol.

Am fost la premieră ca să fac o ştire. Deci sarcină de serviciu. Am rămas la tot spectacolul pentru că puteam şi pentru că juca Maia şi pentru că aveam un loc în faţă lângă actori..Ştirea nu cred că a ieşit cine ştie, căci operatorul meu a trebuit să plece imediat după începutul piesei. Aşa că abandonez rolul de reporter şi îmi iau în primire scaunul de spectator – e şi mai confortabil. În rândul doi, atât de aproape de scenă, că uneori îi auzi pe actori respirând. Sau ţi se pare.

“Când Isadora dansa” este o poveste scrisă la un pian imaginar pe note tragicomice. În centru sunt Isadora Duncan şi Serghei Esenin, înconjuraţi de personaje colorate, care vorbesc fiecare pe graiul lui. La propriu. Înainte de toate, piesa lui Martin Sherman e povestea unei pasiuni distrugătoare. Ba nu, a unor pasiuni distrugătoare. A căsniciei tumultoase dintre legendara dansatoare şi “poetul huligan”, a obsesiei artistului pentru sine şi pentru felul în care lumea îi va reţine valoarea, a limitelor experienţei artistice care se vrea plină şi eternă, dar e retezată de tot ce are mai fragil umanitatea. “Când Isadora dansa” rămâne o poveste profund umană, pentru că notele comice se ţin departe de dimensiunile grosolane. În lumea boemă a Isadorei şi a lui Serghei, nu e loc pentru solemnitate, dar asta nu înseamnă că personajele cad în derizoriu.

Isadora Duncan şi Serghei Esenin se căsătoresc la Moscova în 1922. El avea 27 de ani, ea 45. Ea era o legendă a dansului cunoscută în întreaga lume. El era poreclit “poetul huligan”, titlu care îl înlocuise pe acela şi mai măgulitor: “poetul ţăran”. El şi prietenii lui din grupul “Imagiştilor” se defineau prin revolta împotriva autorităţii. De fapt, revolta lui Serghei se îndrepta în mii de direcţii şi foarte adesea se întoarce către sine. Deşi Isadora ştia foarte puţină rusă, iar Serghei nu vorbea nici franceză, nici engleză, comunicau prin gesturi. Îi legau arta şi un fel de idealism revoluţionar. Isadora avea nevoie de translator ca să înţeleagă poemele lui Serghei, dar oricum le considera muzicale, iar pe autor îl vedea ca pe un geniu. Legătura lor intensă, în care fiecare avea faţă de celălalt tot atâtea gesturi de cruzime câte de bunăvoinţă, i-a consumat pe amândoi. Aproape la fel de mult cum pe fiecare îl consuma arta lui. Cam asta este biografia de la care pleacă Martin Sherman în scrierea piesei. Se opreşte la momentul 1923 şi o găseşte pe Isadora la Paris: falită, fără casă, într-o căsnicie gălăgioasă cu Serghei, dar, în continuare, sigură că poate preda oamenilor lecţii de frumuseţe prin dans. Sherman îi dă personajului Isadorei multe straturi şi nuanţe, aşa că Maia are cu ce să se joace. E impecabilă, dar nu e aşa întotdeauna? Sherman nu e la fel de generos cu Esenin, dar Mazilu şi Smarandache aproape că restabilesc echilibrul. Aşa se facă că, într-un spectacol în care toţi ochii o urmăresc pe Maia, te izbeşte, fără să îţi dai seama, forţa interpretării lui Mihai Smarandache într-un rol ceva mai ingrat.

Că Maia Morgenstern te-ar putea face să empatizezi şi cu un criminal în serie, nu e un secret, aşa că vă imaginaţi ce face cu destinul tragic al Isadorei Duncan. Când Isadora dansa, lumea avea graţie, magie, inspiraţie şi, mai presus de toate, sens. Dar Isadora nu mai dansează. Acum face dragoste, râde zgomotos, se ceartă în câte cinci limbi străine deodată şi se teme să se privească în oglindă. Din când în când apar zvâcniri şi personajul cu aripile frânte se sincronizează perfect cu fantoma Isadorei Duncan de pe vremea când dansa. Sunt momentele în care reuşeşte să se întoarcă la sine, la clipele în care a inspirat sute de oameni dansând desculţă şi în propriul ritm. Dar, cum spune chiar ea, “în viaţă avem doar câteva momente de inspiraţie, restul sunt varză.”

*
Nu ştiu exact de ce, dar pe finalul piesei mi-am amintit de Ariel Pink’s Haunted Graffitti. My mind works in mysterious ways.