Maneli Jamal: a vorbi la chitară în propriul dialect

De Maneli Jamal am dat din întâmplare acum câteva zile. Din link în link. N-am nicio poveste wow despre cum l-am auzit cântând întâia oară. Ştiu doar că a fost de ajuns un cântec să mă facă să vreau să îi ştiu povestea. Şi povestea lui nu e deloc una banală. Un persan născut în Rusia şi crescut în Germania, Maneli s-a mutat în SUA în anii adolescenţei. A imigrat cu familia mai întâi în Minnesota, iar apoi s-au mutat din nou în Texas. Câţiva ani numai, până când, deportată de Biroul de Imigrări, familia lui Maneli cere şi primeşte refugiu în Canada. La acest punct, fiecare părăseşte ţara cu fix ce puteau căra în spate, aşa că Maneli ia cu el la Toronto doar o chitară acustică pe care nu prea a mai lăsat-o din mâni de-atunci. Din experienţa asta de nomad de nevoie, se naşte o personalitate puternică, interesată de potenţialul ofertant al diferitelor culturi şi stiluri muzicale. După ce a locuit în 4 ţări şi a schimbat 17 până să împlinească 18 ani, Maneli se hotărâşte să ia toate aceste experienţe şi să le cristalizeze în muzică. Şi exact asta reuşeşte să facă: vorbeşte la chitară în tot atâtea limbi străine câte a trebuit să înveţe. Ia acorduri persane, puţin folk, puţin flamenco şi propria sa tehnică percusivă şi creează ceva complet nou, care sună neaşteptat de bine.

Când îl priveşti cântând, e uşor să îţi dai seama ce relaţie s-a creat în timp între el şi chitara sa acustică. Nu poţi să le vezi ca două corpuri distincte, căci s-au topit şi au devenit un singur organism. Care vorbeşte şi se mişcă după propriile reguli. Ai în faţă un om care şi-a dedicat ani buni din viaţă explorării chitării acustice, dar la mijloc e un pic mai mult decât simpla virtuozitate. De la Maneli primeşti o muzică pe jumătate din est, pe jumătate din vest, pe de-a întregul organică şi autentică. Piesele lui nu curg atât de fluid cum te-ai aştepta, ci mai degrabă anumite imperfecţiuni, anumite zone mai aspre dau o frumuseţe cvasi-sălbatică muzicii lui. Nu o să găseşti nici structurile tradiţionale ale pieselor pop, nici schemele rigide ale stilului clasic. În schimb, o să dai de o tehnică profund personală, în acelaşi timp percutantă, ritmică şi melodică. Ca să îşi creeze acest stil al lui, Jamal a furat câte ceva din Punk, Rock, Screamo, Metal, Flamenco, Classical, Blues, Experimental, Two hand tap, Percussive, Fingerstyle şi tot ce mai găsea şi îi făcea cu ochiul. Tocmai de-asta, când îl auzi cântând, n-ai nicio îndoială că asculţi un artist care iubeşte muzica în toate formele şi culorile sale.