Ciocnire

4 februarie, personalul Bucureşti-Ploieşti de la 14.00, pe care îl prind la limită. Jumătate dintre colegii mei de drum refuză să îşi dea gecile jos. Ei nu pare să îi fie frig, deşi tremură. I-am întâlnit privirea, încercând să evit să mă holbez la cuplul de pe canapeaua de vis-a-vis. Stă pe celălat rând de scaune. Cu faţa spre mine, dar privind în gol. Pare să îşi aminteasca de ceva, apoi scoate din geantă o pungă de seminţe, din care începe să mănânce cu gesturile anxioase ale unui fumător care tocmai a ieşit dintr-un spaţiu unde tutunul este interzis. Tremură în continuare. Aproape imperceptibil, dar scurtul tremur, ochii goi, hainele negre şi basmaua de bunică dusă la biserică îmi dau o presimţire sumbră. Încerc să mă uit în altă parte, dau cu ochii de acelaşi cuplu în acelaşi moment cvasi-intim. Pe geam, zăpadă. Şi apoi tot zăpadă. Îi sună telefonul. În agitaţia din vagonul aglomerat, câteva fraze şoptite sau scâncite ajung la mine. “Am ştiut că nu e în regulă ceva, că m-au sunat de pe numărul lui colegii de apartament.”, “N-a avut nicio şansă”, “Chiar nu ştiu ce să mai fac. Cu ce-am greşit? Sau a greşit el cu ceva, de a păţit asta?”, “În cinci minute a murit. A avut aer la plămâni, a făcut stop cardiorespirator şi salvarea n-a mai avut cum să…ce să facă..”. Acum se îneacă în sughiţuri de plâns şi disperarea ei îmi cutremură tot corpul. Vreau să cred că nu e vorba de fiul ei…dar nimic din tot ce spune nu lasă de înţeles că ar fi vorba de altcineva. Tot repetă fraza asta: “Chiar nu ştiu ce să fac.” Nu vine răspunsul de nicăieri. Îmi curg câteva lacrimi, pe care le ascund repede sub o batistă de hârtie. Şi mi-e ruşine. Mi-e ruşine pentru toate dăţile când am folosit aceeaşi frază, fără să fie adevărată.