Personaje anonime II: Independenţă

Ea îl iubea pentru că el nu dădea socoteală nimănui. Pentru că nu avea nevoie de nimeni. Pentru că se ferise de cătuşe, gratii şi lanţuri. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să îi dicteze normalitatea. Pentru că nu îi lăsa pe alţii să hotarască daca nu cumva lui i-ar fi mai bine altfel decât aşa cum îşi orânduise viaţa.

Îi iubea mersul relaxat. Chiar şi când făcea paşi mari şi iuţi, părea că e, de fapt, la plimbare. Se plimba printre propriile-i aventuri şi invenţii, fără să treacă în ecuaţie şi scenariile prăpăstioase, fără să lase panica să îşi arate colţii, fără să lase timpul să îl fugărească. Se grăbea uneori, dar se grăbea încet. Niciodată graba nu îi fura din bucurie.

Trăia pe banii lui cam de când împlinise 19 ani, dar nu avusese niciodată un job ca tot omul. Cu program, cu salariu fix, cu ierarhii de muncă. Se ferise întotdeauna de şefi şi de ordinele lor. Se conducea singur. Asta căuta la serviciu şi asta căuta la legăturile lui cu oamenii. Erau legături strânse, dar niciodată sufocante. Fiecare îşi păstra direcţia lui: fiecare prietenie venea cu respectul individualităţii celuilalt, iar fiecare iubire venea cu libertatea ei aparte, aceea care îi creşte pe oameni şi îi face compleţi.

Nu îi plăcea să îşi vadă prietenii trişti. Nu pentru că s-ar fi molipsit de tristeţea lor, ci pentru că, mai degrabă, se hrănea ştiindu-i bine şi cu zâmbete largi pe chip. Făcea multe glume proaste şi nelalocul lor. Îşi testa sarcasmul pe necunoscuţi. Sau mai bine zis, îi testa pe ei şi, dacă treceau testul, nu mai erau necunoscuţi. Îi deveneau, cu fiecare ironie gustoasă, (un pic mai) prieteni. Cu aceia care se supărau pe umorul lui, nu se ostenea prea mult. Nu prea avea nevoie de public.