Curăţenie de primăvară

E incredibil cât de multe texte am aruncat la gunoi. Ca şi când nu ar fi existat niciodată. Ştiţi poeţii aceia nebuni care îşi ard poeziile? Cam aşa sunt şi eu, dar un pic mai rău. Nu mă descotoresc doar de poezii şi nu întodeauna pun textele pe foc. Uneori e suficient un Shift+Delete. O privesc ca pe o operaţie de purificare.Ca atunci când arunci vechituri din casă.Te simţi mai liber, ai chef să începi ceva, eşti mai proaspăt, mai puţin încărcat.

Cuvintele au fost, dintodeauna, vechiturile mele cele mai de preţ. Când dau de ele prin vreun colţ uitat al casei, le privesc cu teamă, pentru că îmi amintesc de o persoană care nu mai există. O persoană care s-a consumat, chiar în momentul când a aşternut pe foaie ultimul punct. De îndată ce voi încheia acest text, eu, cea pe care o citiţi acum, va înceta să existe. O să îi ia locul o copie aproape perfectă, un pic mai goală şi mai plină, în acelaşi timp. Nu o să vă prindeţi că s-a schimbat ceva.

Cel mai greu mă recunosc în textele scrise în copilărie. În retorismul acelor clipe, în foamea de deznodământ, în frazele atent calculate, dar mereu vulnerabile. Între timp, am pierdut pe drum capacitatea de a mă deschide complet în faţa caietului. Am început să scriu, gândindu-mă că (alt)cineva va citi textul. E un gând care sperie şi antrenează.

Nu mai scriu versuri.

Şi totuşi, azi corectez ma rar, las frazele sî curgă aşa cum vor ele.Poate am căpătat mai multă încredere sau poate că filtrul e mai eficient. Cred că autocenzura nu mai intervine între gând şi scriere, ci s-a înfipt mai adânc.

Nici cuvintele altora nu mai sunt aceleaşi, o dată cu trecerea timpului. Palmele care mi s-au dat prin vorbe devin mângâieri nostime, aprecierile de la cei dragi devine repere, când harta e prea înceţoşată. Scrisorile pe care le-am primit sunt mărturii, mărturii ale unor momente care nu au cum să se mai repete.

Am umblat în maldărele de amintiri.Bileţele, fiţuici, diplome,vederi, cărţi, felicitări, reviste, notiţe, bilete la concerte. Cu toate mi-au vorbit despre zeci de Alexandra care nu se vor mai întoarce şi de care mi-e dor uneori, narcisistic.

De copilul care adormea citind benzi desenate.
De fetiţa care scria poezii proaste pe ascuns.
De cea care strângea bani luni întregi pentru un concert.
De fata care primea cărţi cu dedicaaţii personale.
De Alexandra care primea diplome de excelenţă, dar şi mai mult de Alexandra pentru care colegii de liceu inventau titluri de onoare.
De Alexandra care strângea vederi din locuri în care visa să ajungă.
De cea care scria pentru revista clasei.
De cea care lua notiţe indescifrabile (de fapt, Alexandra asta a supravieţuit şi astăzi).
De Alexandra care a început un roman prin clasa a cincea, pe care nu l-a terminat nici astăzi.