Bibio -The Green (EP)


să vopsim apa verde împreună și să zburăm deasupra ei

Unul dintre cele mai coezive și unitare materiale ale lui Stephen Wilkinson, EP-ul The Green este, de fapt, un colaj din mai multe track-uri d-ale lui Bibio nelansate oficial, pe care artistul le-a revizitat și împrospătat, ca să completeze și să evidențieze piesa de rezistența: discul exploatează în profunzime atmosfera creată de piesa preferată a lui Bibio de pe genialul Silver Wilkinson (lansat în mai 2013) – “Dye the Water Green”.

Dacă ar exista o definiție ușor de înțeles și învățat a muzicii lui Bibio, probabil că aceasta ar fi Dye the Water Green: folktronica difuză, aeriană, vaporoasă, definită subtil de mix plutitor de instrumentație electronică și acustică și vocale obsedante.

Tot un exemplu chintesențial al viziunii Bibio este Dinghy – pe care colaborează cu Richard Roberts (Letherette) – vibe-ul lo-fi, de casetă VHS ușor avariată, e mai personal decât ai fi tentat inițial să crezi.

Pe Down to the Sound, însă, cristalinul chitărilor și al keyboard-ului e amenințat de o furtună de sunet. La fel de curajoasă e și A Thousand Syllables, cu al său folk-rock ambiental, care te va face puțin nostalgic după Ambivalence Avenue.

Ca și cu restul albumelor Bibio, se recomandă prudența în ascultarea materialului. Ajutați gravitația și ancorați-vă bine de pământ sau ceva stabil. Altfel, s-ar putea să treacă mult până veți găsi ceva suficient de material ca să vă readucă din plutire.

In Heaven cu The Walkmen

Eu una cred şi-acum că am avut noroc că i-am “cunoscut” fix când scoteau “Lisbon”, probabil cel mai bun material al lor de până atunci. Asta nu înseamnă că nu mi-au plăcut, apoi, şi mult mai întunecatele încercări de mai dinainte. Erau scoase cu patetismul romantic al celui mai autentic rock’n’roll de nişte puşti care se autoproclamau “fără speranţă”. Lisbon a fost, însă, o gură de aer proaspăt, un semn al maturităţii lor artistice, dovada că puştii mei s-au făcut mari şi că mai au încă multe de spus în muzică. La vreo 12 ani de la închegarea trupei, “Heaven” e mai mult decât orice altceva walkmen-esc. Le poartă amprenta de la un capăt la altul, acel aparte greu de explicat în cuvinte: frumosul bântuit de disperarea naivo-sublimă care i-a făcut probabil să se apuce de muzică. Dar Heaven este şi, cum bine spuneau cândva cei de la Talking Heads, “locul unde niciodată nu se întâmplă nimic”. Un loc din care e greu să creezi, dar imposibil să nu încerci. Lor le şi iese.

Le iese, în primul rând, pentru că nu mizează pe volumul expresiei, ci tocmai pe momentele mai tăcute, mai potolite. Pentru că par să aibă senzori speciali pentru proporţii. Pentru că fiecare îşi ştie acum locul în trupă şi intervenţia niciunuia nu e stridentă. Pe Heaven fiecare membru al trupei îşi asumă statutul de adult şi, cum e un disc matur, este vorba nu atât despre a găsi ceea ce vrei, cât despre a recunoaşte valoarea a ceea ce ai obţinut sau ai înţeles deja. Aşa că e un album care, printre altele, descalifică romantismul fals, liniştita “Southern Heart” fiind o declaraţie de dragoste simplă şi semi-ironică. Tot albumul e, în fond, un tribut adus relaţiilor autentice, fie că e vorba de copiii artiştilor (“Song for Leigh”) sau despre cei mai buni prieteni.

“We can’t be beat” deschide albumul şi te umple de furnicături pe şira spinării, în vreme ce “Heaven” sună ca REM pe la începuturi. Pe sublimul “No one ever sleeps” lui Hamilton i se alătură colegul de turneu, Robin Pecknold de la Fleet Foxes, iar “Line by line”, poate cel mai bun cântec de pe album, se bazează exclusiv pe un guitar-picking impresionist, câteva corzi aruncate pe final şi vocalele lui Hamilton, foarte încrezător în ciuda atitudinii patetice, semi-plângăcioase.

Jorge Luis Borges spunea cândva “Nenorocirile, înfrangerea, umilinta, nereusita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi ca atunci cand esti fericit poti sa produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine.”. Nu e apologia artiştilor torturaţi, ci o remarcă despre natura fericirii. Fericirea nu te invită la explorare, pentru că ea nu trebuie explicată. Te simţi bine şi-atât. Nu trebuie să fie intelectualizată sau rezolvată. De fapt, în forma ei cea mai onestă, pur şi simplu este, există. Asta nu i-a oprit însă pe oameni să caute un mod de a lega fericirea de artă. În muzică, e greu să fii fericit fără să fii plin de clişee, subţire sau siropos. Şi totuşi, The Walkmen reuşesc să facă un album al fericirii din “Heaven”. Nemaiştiind împotriva a ce să se revolte, nemaiavând ce să împingă, şi-au împins propriul sound către locuri mai calde, mai însorite, dovedind că sunt capabili să ne surprindă, chiar şi atunci când ne amintesc, de fapt, ce îi face atât de buni. Poate fericirea nu trebuie transformată, sublimată prin artă, dar când este articulată aşa de bine cum este în albumul celor de la The Walkmen, parcă merită s-o şi asculţi.