Stop Making Sense -altfel de rock’n’roll

Talking Heads sunt o trupă cult. Talking Heads au fost o trupă cool. De fapt, Talking Heads au fost o trupă așa de uncool că au devenit cool. Sunt în același timp foarte ’80s și foarte atemporali. Nu mai cântă împreună astăzi, așa că nu îi  mai putem vedea în concerte, dar aproape la fel de faină ca experiența asta cred că a fost experiența vizionării Stop Making Sense, pelicula-concert a lui Jonathan Demme, un film care te face să dansezi și să aplauzi după  fiecare piesă, exact ca la un concert.

Stop Making Sense este un film atipic în rândul peliculelor care înregistrează concerte live: nu folosește montaje tip MTV, nici lumini colorate artificiale, nici lasere, nu fixează ostentativ pe publicul furat de muzică, ba chiar scade volumul aplauzelor și nu încearcă să ascundă personalul tehnic însărcinat cu recuzita prin cadre evazive. Din contră, cea mai mare parte a filmului e compusă din cadre lungi, care îți permit să urmărești interpretările artiștilor fără a fi furat de peisaj, publicul este aproape inexistent,  iar munca echipei tehnice este remarcată de camere și recunoscută în final, când Byrne îi invită pe toți pe scenă la ultima piesă. Lumina neobișnuită are o poezie proprie.  Concepută de un tehnician cu mai multă experiență în teatru decât în concerte, se bazează mai mult pe contraste și umbre decât pe culori și flash-uri menite să direcționeze privirea spectatorului. Mișcările membrilor trupei sunt și ele coregrafiate, în maniera funk-ului negru și a trupelor soul care au influențat muzica Talking Heads. Poate că pe alocuri se vede că dansul nu este spontan (vezi joggging-ul pe loc din piese ca Life During Wartime), dar pare oricum natural și asta e destul de rock’n’roll.

Pentru a crea filmul au fost înregistrate trei concerte date de Talking Heads în Los Angeles-ul lui 1983. Una dintre filmări a fost dedicată exclusiv înregistrării de cadre ample de la o distanță considerabilă de scenă, menite să minimizeze impactul creat de prezența camerelor pe scenă. Cu ajutorul celorlalte două concerte înregistrate, Demme reușește să pună accentul pe detalii, intrând direct în focul creat pe scenă de energiile artiștilor. Primul cadru este mai mult decât memorabil: apariția lui Byrne cu ai săi oribili teneși albi și cu casetofonul pe care îl folosește ca să introducă minimalista interpretare a lui  Psycho Killer pare a fi mission statement-ul magic de concis al unei trupe care și-a creat propria estetică. Apar apoi, rând pe rând, cu fiecare piesă, și ceilalți membri ai trupei, dar nu înainte ca mișcările scindate, schimonosite ale lui Byrne de pe Psycho Killer să te facă să te întrebi dacă nu cumva ai greșit că doar le-ai ascultat melodiile până acum, fără să le și guști vizual. Byrne rămâne delicios de nebun tot concertul, fie că se târăște inestetic pe scenă, fie că dansează cu o lampă, fie că face în sincron mișcări de aerobic cu colegii de trupă. Costumul său business de proporții gigantice pare să fie un membru în plus al trupei.

Este pe puțin  fascinant cum filmul începe aparent sărăcăcios, cu cadre-detaliu și resurse puține, pentru ca ulterior minimalismul să lase loc unui spectacol complex, plin de experimente și referințe, care ia ce-i mai bun din muzică, teatru și sport și le combină îndrăzneț într-o dezlănțuire aproape vindecătoare.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>