Să fii stăpânul tău real

Regizorii care vor tot timpul confirmare că tu ești cea mai bună alegere a lor pentru rolul respectiv. Aceștia sunt regizorii cu care nu poate lucra Cosmina. Când spune asta, mi se pune un nod în gât. Îmi dau seama de câte ori am trăit pe pielea mea tensiunea asta. Presiunea pe care o pun pe tine cei care vor constant reasigurări că a meritat să investească în tine poate fi ușor paralizantă. Realizez, la sfârșitul întâlnirii cu Andi Vasluianu și Cosmina Stratan din redacția Arte și Meserii că m-am bucurat de ei, de poveștile lor, dar în egală măsură m-am tot surprins reflectându-mă în ele. Cum povestește Cosmina la un moment dat, și eu mă inspir din oameni pasionați, care fac alte meserii. Ar fi păcat să ne căutăm modele doar în apropiere.

DSC_9910
E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. Cu o seară înainte s-a terminat The Power of Storytelling și eu am plecat de-acolo pe jumătate motivată și fascinată, pe jumătate intimidată și timorată. Am mers pe jos mai mult de o oră, pozând frunze căzute și încercând să îmi revin. Au trecut prin fața mea câștigători de Pulitzer și Emmy, oameni incredibil de talentați, strălucind a pasiune și care par să fi găsit toate răspunsurile la întrebările care mă măcinau pe mine, dar care nu se tem încă să se întrebe de ce fac ceea ce fac. Asta spune și Cosmina la un moment dat: „trebuie să te întrebi destul de des de ce faci ce faci, să îți dai tot timpul motivații.” Până la urmă, și pasiunea trebuie alimentată cu ceva. Fie că e vorba de chimia cu regizorul sau de realitatea poveștii pe care-o spui.

Ca și prima dată când ne-am întâlnit, Cosmina este punctuală. Nu mă miră asta la ea. E doar un semn în plus al seriozității sale. Intră la The Can purtând ochelari de soare, o bluză albă groasă și lărguță, cei mai simpli pantaloni din lume și pantofi negri cu șiret, comozi și ușor masculini. Fără machiaj. Ochii aceia mari și limpezi fac inutile retușurile, pigmenții artificiali, orice urmă de contur nenatural. Povestim puțin înainte să apară Andi și restul invitaților. Mă întreabă de revistă și de scris, îmi spune că tocmai s-a întors din Danemarca unde a filmat o parte dintr-un film. Singura româncă din distribuție. Regizorul a vrut-o în film, după ce a văzut După dealuri. Nu a fost nevoie de casting. „Mai bine, nu îmi place să merg la castinguri” zice Cosmina. Nu îi place încărcătura momentului.

După eveniment, va merge la o repetiție. Pregătește, alături de alți opt actori, premiera piesei De ce n-o facem în drum? în regia lui Neil LaBute, cu care a făcut un workshop la Sibiu în vară. Vorbește despre proiectele astea cu calmul și siguranța celui care îți spune cât e ceasul sau ce-a mâncat de dimineață. Fac parte din cotidianul ei. Și, deși e o normalitate pe care o trăiește mereu cu teama că o poate pierde oricând, e o normalitate care dă un echilibru luminos. Unul care i se citește pe față. La un moment dat se instalează o tăcere stânjenitoare. Genul pe care eu n-am știut niciodată să le umplu. Tot așteptând, am epuizat subiectele pe care le au la îndemână doi oameni care se văd rar. Așa că ea se gândește să întrebe, din senin și zâmbind fugar: și, cu cine votezi?

DSC_9875

Andi ajunge mai târziu. Ca să fiu sinceră ca și el, ar trebui să menționez că a uitat de întâlnire. Când apare, pe la 11 și 20, restul invitaților sunt deja la The Can. Are întipărite pe față expresii de grabă și surpriză, pare cofeinizat și pus pe glume. Nimeni nu i-ar putea reproșa nimic. E genul de om care se simte în largul lui oriunde ar fi și umple cu energia lui orice încăpere. Dacă ți-ar fi prieten, pe Andi l-ai chema și la botezuri și la înmormântări. Poartă jeanși și un hanorac gri, în trei secunde s-ar putea transforma într-un băiat rău cum a jucat de-atâtea ori.

Se așază pe puful albastru și ușor sclipicios. Cosmina, pe cel de lângă, verde prăzuliu. Noi stăm pe pernuțe de toate formele și culorile în fața lor. Eu mă chinui puțin să îmi găsesc o poziție ok și mă cert, în gând, că m-am îmbrăcat în rochie. Unii își notează, alții se holbează admirativ, câțiva pun întrebări.

El se face comod cu gesturi largi, mișcări relaxate. Cum ar face-o acasă la un amic. Ea stă ușor ghemuită și de multe ori își trece mâinile pe sub picioare. În bluza mare și albă, arată inocentă sau neajutorată. Sau amândouă. El vorbește mai tare, cu un accent pe alocuri forțat să sune a băiețaș de cartier. Ea rostește cuvintele încet, domol, molatec, cu accent moldovenesc. Înconjurați de necunoscuți, schimbă câteva priviri prin care par să își spună: „sunt aici!” Au lucrat împreună doar la serialul HBO, Rămâi cu mine, fac parte din generații diferite și au în spate portofolii de mărimi diferite. Dar când îi auzi vorbind, e clar că împart o filosofie și o iubire față de meserie care nu prea are legătură cu anii de experiență, ci cu calitatea ei. Cu felul în care au înțeles să își facă meseria.

Amândoi subliniază cât de importantă este încrederea primită de la regizor. „Asta arată cât de sensibili suntem noi, ca actori”, crede Andi, care își amintește un moment în care Tudor Giurgiu l-a ajutat să își depășească frica. E vorba de scena monologului din Despre oameni și melci. Andi nu se simțea confortabil să țină discursul în fața mulțimii, era o situație nouă și încă nu îi dăduse de cap. Nu îi ieșea. Giurgiu l-a citit și l-a întrebat: „Ce faci, Andi? Bei o cafea, fumezi o țigară?” L-a ajutat să se relaxeze, scoțându-l puțin din presiunea timpului. După care totul a mers conform scenariului.

Cosmina are o poveste similară. O scenă din După dealuri, una cu miză mică, dar la care a tot trebuit să facă duble. Mungiu a vrut să o facă să se simtă în siguranță, așa că s-a luat pe rând de toată lumea din echipă: sunetist, mașinist, etc. La fiecare dublă, de altcineva. Mai puțin de ea. Deși Cosmina știa foarte bine că ea era de vină că nu ieșea scena. Dar regizorul a avut răbdare cu ea, i-a dat spațiu. Și exact tipul ăsta de relație a fost cel care a făcut din După dealuri un film perfect.

DCIM108GOPRO

Este pelicula pentru care Cosmina a luat premiul la Cannes. Dar nu a lăsat niciodată ca asta să o definească. După cum glumește și Andi, poți să te duci cu trofeul la filmări și la repetiții, dar nu te va ajuta prea mult. Când a câștigat la Cannes, părinții ei „au știut, ca întotdeauna, ce să-mi zică”. Tatăl ei i-a spus: „ai primit premiul, acum îl iei și îl dai deoparte”. Ca să faci onest meseria asta, trebuie să o iei întotdeauna de la început, nu? Mă gândesc că și în jurnalism e la fel. Cu fiecare pagină albă pornești de la zero.

Ascultând-o pe Cosmina, mi-amintesc de primul interviu pe care l-am făcut cu ea, pentru Revista Arte & Meserii. În februarie se fac doi ani. Răspunsurile ei seamănă mult cu cele date atunci. Și ideile, dar și livrarea lor. Felul în care alege atent cuvintele, privirea curată, senzația că și-a pus și ea sieși aceleași întrebări înainte să i le adresezi tu, că își caută mereu, printre nesiguranțe, certitudinile. Ne spune, de pildă, că atunci când își alege proiectele „nu mă gândesc aproape deloc la public, sunt un pic mai egoistă, n-ajung până acolo. Dacă e un lucru real, automat mă interesează.”

Andi e și mai categoric: „nu dau doi bani pe părerea publicului. Până la urmă, tot ce fac, fac pentru mine.” E ceva teribilist în replica asta. Știu că o rostește și ca să vadă cum reacționăm, ca să ne șocheze puțin, dar, în același timp, știu că e ceva din adevărul lui acolo. Și că, așa cum zice el, egoismul ăsta poate aduce lucruri bune. N-am nevoie ca Andi să joace așa cum crede că ar vrea publicul să joace. E suficient ca Andi să joace bine pentru Andi. L-am văzut făcând asta în așa de multe piese și filme, că am multă încredere în formula asta de egoism. E un egoism pe care îl invidiez. O siguranță care vine, în timp, după ce ai făcut multă vreme meseria pe care o iubești și după ce ți-a arătat și ea că te iubește. Siguranța celui care nu mai are nevoie de critici exterioare, de bine sau de rău. O explică el foarte bine: „Trebuie să fii stăpânul tău real. Dacă știi că a fost bine și vin alții să îți spună că ai jucat prost, îi ignori. Tu știi mai bine. După cum mai sunt zile când apelezi la tehnică, pentru că ești varză. Poate ți se dă un feedback pozitiv, dar tu știi că ești varză.” Cu două zile înainte, Chris Jones, scriitor pentru Esquire, m-a făcut să plâng cu un discurs despre frică și despre cum să răspunzi corect criticilor tăi, văzându-ți de treabă: „Fuck the critics! …You fuck them every time you sit in the chair and do the work!” Și Andi crede în disciplina muncii. Nu crede în talent, ci în comportamentul talentat, care ține de „cât de cinstit îți pui tu atenția pe lucrul pe care îl ai de făcut.”

Ne povestește despre un casting pe care l-a luat cu puțin timp înainte, deși nu merita. Selecția pentru un serial BBC. A mers nepregătit, citise textul o singură dată, „eu nu m-aș fi chemat la cât de varză m-am simțit atunci”. L-a salvat lucrul cel mai important pe care l-a învățat în atâția ani de actorie: prezența. „Dacă ești aici, acum, totul funcționează.” Ce simplu sună, nu? Dar de câte ori ne iese? Mă gândesc de câte ori mi se întâmplă să rememorez o mie și una de întâmplări care au dus la cea în care mă aflu, ca să înțeleg ce mi-a scăpat într-un anumit punct. Sau la sutele de dăți când mă concentrez pe viitor, pe felul în care ce trăiesc azi o va ajuta pe cea de mâine, ba chiar pe povestea pe care o să o scriu. Doar la teatru și la film îmi iese, aproape de fiecare dată. Să fiu acolo.

După cum povestește Andi, la teatru, actorii se ajută unul pe altul să fie acolo. Își oferă reciproc ancore. „Nu contează dacă eram certați înainte, dacă nu ne suportăm, de fapt. Când începe spectacolul, te țin de mână, mă ții de mână, nu te las să mori.” E-o solidaritate pe care-o întâlnești mai rar în jurnalism, unde fiecare se bate pentru el, pentru ziarul lui, pentru agenția lui, pentru televiziunea lui. Dar am întâlnit-o și eu cândva. La corespondenții din presa locală, lucrând în Ploiești. Aveam nevoie unii de alții, nimeni nu își permitea să piardă un subiect sau un cadru important și asta redefinea relațiile dintre noi. După cum între fiecare reporter și cameramanul lui, oricât de puțin s-ar plăcea în afara job-ului, se naște și crește o încredere vitală. Sau cel puțin asta a fost experiența mea.

În teatru, fiecare greșeală a partenerului se răsfrânge asupra întregii piese, iar absențele se văd cel mai urât. Andi spune că a avut revelația asta în facultate: „că eu cu partenerul am treabă, nu cu mine”. Pregătea o scenă alături de altă studentă, iar colega era așa de pierdută „că îi tremurau sprâncenele”. În momentul acela a început să se concentreze pe parteneră, dincolo de text și de restul colegilor, și ea a căpătat siguranța de care avea nevoie. În actorie n-ai voie să fii egoist.

Teatrul e al actorilor, filmul e al regizorului. E o frază pe care am auzit-o de la Andi și înainte de întâlnirea din redacția Arte și Meserii. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că aceeași meserie poate căpăta valențe diferite în funcție de mediul în care o practici. În film, regizorul are controlul suprem, ultimul cuvânt de spus la fiecare dublă. În teatru, lucrează o vreme cu actorii, care rămân apoi responsabili de spectacol, pe care trebuie să îl crească, să îi aducă noi direcții. Cosmina îl completează, de data asta: „în film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto”.

DSC_9898

Trei săptămâni mai târziu, merg la premiera piesei în care joacă Cosmina: De ce n-o facem în drum? (Teatrul Act). Primul spectacol din România regizat de Neil LaBute. Nouă personaje își disecă frica și singurătatea în fața noastră în nouă monoloage de un comic amar. Scrise de nouă dramaturgi pentru nouă actori (jucate, însă, uneori de șase actori). Sunt nouă întâlniri cu tine sau cu oamenii din jurul tău, dacă vrei să le permiți să fie. E un spectacol uman, personal, intim și incredibil de uniform, în ciuda faptului că e scris la 18 mâini.

Cosmina are ultimul monolog din piesă, cel scris de Alex Popa. Joacă rolul unei fete tinere care s-a îmbolnăvit de ciroză și moare singură într-un spital. Poartă niște pijamale imense (așa începe textul, cu ea întrebându-se dacă nu cumva pijamalele i-au ieșit la apă) și privește în gol majoritatea monologului. Vorbește aproape mecanic, ca o persoană fără speranță. Urâțită pentru rol, e în continuare cea mai frumoasă actriță din câte am văzut eu jucând. Umorul secvenței nu lipsește, ci este, dacă nu negru, crud. Piesa se încheie cu fraza (o citez din memorie): „De ce mă privești așa? Trebuie să te concentrezi pe ce e aici, acum. Pe pijamalele astea mari, pe lemnul ăsta, pe bananele verzi, pe fetele frumoase, pe chinezii galbeni. Scuze pleonasmul. (toată sala râde gândindu-se la chinezii galbeni) Fetele nu pot să fie altfel decât frumoase. Așa mi-a spus mie tata când eram mică: toate fetele sunt frumoase. Chiar și când sunt galbene?”

Ca și atunci când am văzut prima dată „După dealuri”, câteva picături de apă sărată îmi ajung pe buze, înainte să îmi dau seama că sunt în public și să îmi revin. Mă ridic să aplaud și mă gândesc ce mult mă bucur că, la un moment dat, și-a spus că nu mai vrea să facă jurnalism, ci actorie. Afară miroase a iarnă, în Piața Revoluției e un fel de târg de produse tradiționale, clădirile sunt luminate frumos, oamenii se țin de mână. Și eu… eu sunt aici.

Foto: Alex Busu
Text publicat inițial în Revista Arte și Meserii, aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>