Phillip O’Ceallaigh. De la Irlanda spre lume. Via Titan.

Phillip

Credit foto: Vlad Birdu

A: Ai scris foarte mult nuvele, care implică un anumit vid de informație. Crezi că valorificai asta în mod conștient, intenționat?

P: Nu a fost intenționat, mai degrabă este ce merge pentru mine. Și încerc acum să înțeleg de ce așa și nu altfel. Bineînțeles, nu sunt la fel de populare nuvelele. De ce ai intenționa să te restricționezi la asta? Probabil scriu într-un fel impulsiv, fără să știu de fapt ce fac. Și asta e greu de susținut pentru ceva mult mai lung, când trebuie să devii conștient de structură, situație, trebuie să fii mult mai organizat la mod conștient și nu știu dacă nu sunt capabil sau este ceva neplăcut… sau faptul că e neplăcut face că sunt incapabil, Și te trezești râzând fiind un exemplu.

A: De ce crezi că sunt percepute textele mai scurte ca fiind un pas în maturizarea scriitorului către roman? De ce nu ar putea fi de sine stătătoare?

P: Nu, nu, eu cred că nuvelele sunt superioare, că nuvela e forma perfectă, fiind între narativ și poezie, când chiar poți să focalizezi foarte bine asupra unui aspect, poți să ai niște momente de claritate, poți să direcționezi atenția cititorului foarte bine, pentru că este ceva scurt. Este și o formă foarte exigentă, fiindcă nu poți să greșești în ceva foarte mic, se vede foarte repede. Mi se pare o formă frumoasă, perfectă, este ce îmi place să citesc, este ce e al meu, este ce îmi place să fac. E altă problemă faptul că în piață nu e primit, nu e ceva respectat, dar și asta se întâmplă tot fiindcă e o formă mai literară. E forma literară pură. Romane sunt tot felul de cărți care nici nu încearcă să aibă valoare ca literatură. Pur și simplu, vând și sunt mai simplu de vândut. Ca atunci când te duci la cinema: aștepți un film de o oră și jumătate. O editură are o unitate, o bucată de ceva de vândut. Nu poți să vinzi O nuvelă.

A: Trebuie să le vinzi într-o colecție…

Da, dar ca scriitor care n-a scris niciodată un roman, ești limitat cât poți să vinzi ca scriitor de nuvele. E frustrant pentru editură dacă are un scriitor care nu trece la roman.

Într-un mod paradoxal, ceva mai scurt are nevoie de mai multă atenție și liniște pentru un cititor. Probabil și sunt foarte puține colecții bune de nuvele. Și mulți oameni care nu scriu nuvele bune se apucă de nuvele pentru că sunt scurte. Și asta face confuzie în piață, din păcate.

Acum e o mare agitație perpetuală pe care o aduce tehnologia, un fel de gălăgie în plus. Ca atunci când ești în autobuz și trebuie să asculți două conversații tâmpite în jurul tău, fiecare pe telefonul lui. Nu cred că devenim o civilizație mai receptivă la proză scurtă sau poezie.

A: Cât de mult te inflențează contextul atunci când scrii? Poți să scrii când ești fericit, de exemplu?

Am nevoie de CAFEA să scriu, nu să fiu fericit sau trist sau nervos sau relaxat! Am nevoie de timp liber și cafea, în primul rând. Am nevoie de liniște, am nevoie de singurătate, asta în primul rând. Am nevoie de o dimineață în care nu sunt alte chestii de făcut și alți oameni în jur, asta-mi trebuie. Să mă trezesc, să merg în somn până la ce am de făcut, asta-mi trebuie mie. Am nevoie de o masă și un pix, sau un calculator. Nu vreau oameni în jur. Asta este. Adică să am o cameră.

A: Cum crezi că ar fi arătat textele tale dacă le-ai fi scris în timpul unui regim comunist?

(se gândește mai mult) Asta e o întrebare mare. Ce regim comunist? România sau Cehia?

În Cehia și în multe state comuniste a existat o cultură de a produce literatură și foarte reușit și sistemul de distribuție și tot. Chiar au avut o literatură adevărată. Aici a fost altfel, n-a fost produsă o literatură aici în timpul comunismului.

Dac-aș fi fost aici, probabil aș fi scris căcaturi cum au scris aici. Care n-aveau nicio legătură cu realitatea. Adică ce vrei? Să scrii literatură fantastică? Foarte frumos. Într-o societate liberă, să existe și un segment de literatură despre fantezii personale… de ce nu? Este și asta un fel de literatură. Dar să fie ăsta singurul gen de literatură care se poate apăra într-o societate care, de fapt, are probleme reale, asta e trist! Este de înțeles, într-un fel, dar trebuie recunoscut.

Sunt și scriitori care au încercat să scriu un fel de literatură care critică sistemul, dar într-un mod atât de ascuns și complex, care e aproape imposibil de citit. Mă gândesc la Plicul Negru a lui Norman Manea. Vezi că e un efort acolo de a lupta cu probleme, dar jocul cu cenzura era atât de complex, că ridici cartea acuma și încerci să citești și e foarte dificil. Adică, ce faci? Faci ceva atât de complicat care aproape nu poate fi citit? Care e atât de greu de interpretat că nu mai este, de fapt, o critică directă? Nu funcționează ca niciun fel de protest asta.

De fapt, sub un regim comunist nu ai o viață privată, cum ai într-o societate liberă, și asta trebuie să fie subiectul literaturii: experiența ta.

Dacă experiența ta nu e demnă de literatură, ce e demn de literatură? Asta e viața umană. Dacă viața ta ca un om nu e subiect pentru literatură, ce este? Ce rămâne? Dacă vrei să eviți faptul că oamenii în jurul tău suferă și nu vrei să vorbești despre asta, ce rost are? Ce este? E un joc gol.

Singura descriere după mine a Bucureștiului în anii în anii ’70 în care pot să recunosc un oraș a fost Saul Bellow, Iarna decanului. Simți că e ceva veridic acolo. Nu vreau să sune că reproșez pe cineva care nu a avut curaj sau ceva de genul ăsta. Doar trebuie recunoscut de unde-am venit, cel puțin. Să ne întrebăm dacă literatura aici este slabă și dacă este, de ce sau dacă e ceva ocolit. Bine, nici n-am fost în comunism și vorbesc ca un mare expert…
A: Ai spus că ți-ai dorit foarte mult să scrii și că te-ai zbătut ani la rând pentru asta. De ce simțeai această nevoie?

P: Nu am putut să fac altceva. Adică, dacă e vorba de muncă, n-am găsit nimic care mi-a dat o satisfacție. Eram destul de confuz. Am căutat sens și fericire în viață și nu am știut unde era. Am locuit în diferite locuri, am avut diferite slujbe, am avut diferite prietene… și nu am găsit niciodată. Am avut senzația că caut ceva stabil undeva, poate va fi fericire și acolo pot să mă așez ca să mă bucur de viață. Și nu am găsit asta nicăieri. Fiindcă nu există. Și prin lipsa asta, prin neliniștea asta a trebuit să mă tratez cumva ca să mă liniștesc. Am avut o senzație mult timp că viața era grea și eram trist, am mers dintr-o problemă în altă problemă și singura recompensă era când am scris despre asta. Când am avut o povestire, am avut senzația cumva că a meritat (râzând). Era o satisfacție de a face ceva din experiența mea nefericită, ceva la care mă uit și zic: băi, arată frumos! Adică, ce are? Are un pic de formă, sau poate m-am proiectat în asta și pentru o clipă am avut senzația că eu arăt mai bine ca de obicei. Să aduc ceva care avea formă…

A: Din ceva care nu avea, de fapt, nicio formă…
Care este viața! Adică, trebuie să construim forma. Când am făcut asta nu am înțeles, de fapt, ce făceam. Era, pur și simplu, o acumulare de frustrare, apoi un release, apoi creștea din nou. Și devenea adictiv. Orice faci în mod repetitiv pentru a te simți mai bine e ca un drog, iar eu am devenit dependent de acest proces.

Imediat după interviu, Vasi îmi spune că ar fi o idee bună să lăsăm needitate stângăciile lingvistice ale lui Philip, moment în care eu realizez că nu le-am băgat deloc de seamă. Nu pentru că n-ar fi existat, înregistrarea le confirmă prezența, ci pentru că nu cred că a contat foarte mult în ce limbă s-a purtat conversația, cât de scurte au fost frazele lui Philip, de câte ori și-a căutat cuvintele, a greșit pluralul sau genul unui substantiv. Nu forma în care îl citiți acum mă face să mă bucur că avem interviul acesta în rAM, ci conținutul lui, energia, modul de a gândi al celui cu care am stat de vorbă și faptul că, timp de câteva ore, am discutat despre cărți, libertate și experiențe sublimate prin artă, fără să ne gândim la ce o să iasă din acel material, la ce avem de făcut după, la deadline-uri sau la presiuni exterioare. Într-un fel, Philip vorbește așa cum scrie: te ține acolo, concentrat asupra momentului prezent, într-un aici și acum, care sunt, în fond, în orice clipă, singurele certitudini

(Parte dintr-un interviu realizat pentru Arte si Meserii. Restul interviului aici.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>