Personaje anonime I: Incongruenţă

Era genul de fată care nu a avut niciodată nevoie de lămâia din Cuba Libre. Romul şi cola îi erau de-ajuns. Îi era, însă, greaţă…de coregrafii, măşti şi replici învăţate pe de rost. Era mereu în război cu sine şi cu lumea. Şi pentru ea şi pentru ceilalţi avea câte o oglindă care le arăta şi ce nu vroiau să vadă. Incongruenţe, inconsistenţe, inconsecvenţe. Oamenii nu o plăceau prea mult. Era incomodă. Incapabilă de discuţii mărunte despre vreme, tunsori, saltele comode şi cumpărături. Insuficient de tolerantă faţă de ceea ce nu se potrivea cu idealurile din mintea ei. Mereu cu un pat al lui Procust la îndemână, cu care măsura şi tăia în carne vie ce nu încăpea sau nu se lipea cu povestea curată pe care vroia să o vadă în realitate.

Îi plăceau oamenii care râdeau mult şi se bucurau gălăgios, dar nu şi cei care zâmbeau tot timpul, mereu binevoitori. Cel mai mult îi iubea pe oamenii care se enervau şi arătau asta, fără să le pese. Cei cărora nu le era teamă să ţipe, să plângă, să spargă lucruri, să iasă din ei pentru câteva momente şi să se lupte exploziv cu proprii monştri. Îi iubea pe cei care nu simţeau permanent nevoia să fie în acord cu lumea. Cei cărora nu le era teamă să se certe cu ceilalţi, ca să se împace cu sine. La rândul ei, era capabilă de explozii mari, care o ajutau să treacă peste luni întregi de cer senin şi gol.

Îşi vopsise părul în toate culorile pământului şi frunzelor. Ca şi cum îşi aplica o parte din personalitate prin tubul de vopsea, căuta mereu o culoare care să spună ceva. Culoarea anonimatului, culoarea misterului, culoarea spontaneităţii, culoarea curajului, culoarea dezordinii, culoarea disoluţiei, culoarea energiei. Le încercase pe toate şi o luase de la început. Ceva îi spunea că de problema acestei compatibilităţi depind şi alte potriveli ale vieţii ei.

De obicei, îşi ţinea povestea pentru ea. Împărţea foarte rar fragmenţele din ea cu prieteni sau străini. Abandona câte o bucată de poveste, atunci când simţea că i-ar putea folosi cuiva. Din acel moment, frântura de poveste nu mai era a ei, era a lumii. Era şi un gest egoist de purificare, dar uneori îl regreta. Uneori ar fi preferat să nu spună nimănui nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>