Pentru că pot: de la extazul controlului la agonia neputinţei

Recunosc. M-am dus să văd “Pentru că pot” pentru actori, nu pentru subiect. Tema mi s-a părut din capul locului fumată, epuizată. Discuţia despre rolul tehnologiei în vieţile noastre şi cum pot fi ele date peste cap cu ajutorul computerelor rămâne actuală şi relevantă, dar cred că e destul de greu să construieşti ceva nou în zona asta. Cel puţin pe plan artistic. Şi tocmai asta e problema cu piesa lui Arthur Kopit: îşi ratează intenţiile (sau intenţiile iniţiale au fost marketate greşit). Nu pleci de la teatru nici copleşit de gravitatea raportului dintre tehnologie şi intimitate, nici speriat de atotputernicul Internet, nici uimit. Ba s-ar putea să pleci uşor amuzat de unele reprezentări infantile ale pericolului care se vrea omniscient.

Cu “Pentru că pot”, trebuie să ai, în primul rând, răbdare. Dacă nu îi pui un diagnostic după primele 15 minute, ai toate şansele să pleci cu o stare bună de la teatru. Pentru că atât regizorul, cât şi actorii fac dintr-un text destul de depăşit un spectacol care stă, în cele din urmă, în picioare. Spuneam că trebuie să ai răbdare, pentru că piesa începe greoi. La început nimic nu se lipeşte: agenţii federali rupţi dintr-un thriller psihologic de slabă calitate, costumul de punker-gotic-hipiot al lui Smarandache, decorul minimal şi totuşi răspândit relativ haotic, luminile deloc subtil manevrate şi monologurile cvasi-exagerate ale hackerului care dă instrucţiuni de spart coduri în timp ce cântă la chitară. Ambiguitatea pluteşte în aer, posibilităţile par nelimitate şi lămuririle se lasă aşteptate. Treptat, însă, personajele cresc sub ochii tăi, îşi recapătă autenticitatea şi brusc atmosfera nu mai pare atât de rece. Începi să te întrebi dacă nu cumva “Pentru că pot” are mai mult de-a face cu nevoia de control decât cu tehnologia şi se topesc treptat nişte inconsecvenţe. Pe Costa nu îl duce pe culmile extazului faptul că se pricepe la computere, ci faptul că a învăţat să îşi controleze şi destinul său şi pe al altora manevrând şi jucându-se cu sistemele de operare. Drama lui Elliot se joacă şi ea între doi poli ai controlului şi e fascinant să îl vezi pe Mihăilescu cum coboară din turnul îngâmfării şi siguranţei de sine până în prăpastia neputinţei. Mihăilescu e genial mai ales în a doua jumătate, când chiar te face să simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi pune la îndoială tot ce credea sigur. Căderea e cu atât mai brutală cu cât din poveştile lui Costa aflăm (dacă îl credem) că avem de-a face cu Joseph Elliot, directorul unei edituri, un om care şi-a găsit a doua soţie când prima era pe moarte şi a dispus, raţional, la rece, cum şi când să facă loc noii relaţii în viaţa sa. Practic, Elliot era obişnuit ca jocurile să se poate după regulile sale. Acasă, la birou, la cursul său de scriere creativă. Şi până la un punct, crede că se poate baza. Pe banii săi, pe căsnicia sa, pe discernământul său şi pe intimitatea sa. Când îşi dă seama că s-a înşelat, se instalează paranoia şi nimic nu mai e sigur.

Cu Costa facem cunoştinţă mai mult din monologurile pe care le aruncă indiscret, jucăuş, sfidător şi complice publicului. Samarandache e delicios/înspăimântător de comic. Aerul rebel, discursul aproape diabolic şi apariţiile sale spectaculoase care întrerup evoluţia normală a celorlalte personaje susţin mesajul lui Kopit despre natura intruzivă a tehnologiei, dar într-un chip insuficient de original. Abia când începem să îi înţelegem motivaţiile, abia când Costa se transformă dintr-un soi de spiriduş extraterestru într-un tânăr în carne şi oase, cu probleme grave, care, la rândul lui, confundă realitatea cu propria sa imaginaţie, piesa capătă cu adevărat substanţă. Cineva spunea că rolul hacker-ului e scris sau jucat exagerat. Nu e chiar aşa. Ultimele monologuri explică destul de bine proporţiile şi dozarea aparte a actorului. Costa a fabricat virtual o realitate în care i-a aruncat pe soţii Elliot fără voia lor. E mândru de asta, ne-o arată şi nouă. Ce nu pare să conştientizeze, însă, este că a căzut în propria capcană, luând drept realitate propriile iluzii.

N-aş vrea să o uit pe Elvira Deatcu, care pare născută să dea viaţă unor astfel de roluri. Nici ei nu îi pot reproşa nimic, aşa cum nu le pot imputa nimic nici lui Smarandache sau Mihăilescu. Fie şi numai pentru interpretările lor, piesa tot ar merita văzută. Cred că părţile ratate ale lui “Pentru că pot” au fost ratate de dinainte ca ei să se apuce de montarea piesei alături de Mâzgăreanu. “Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure.Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit cu ocazia spectacolului lectură din 2010. Din acest punct de vedere, regizorul şi cei trei protagonişti respectă intenţiile dramaturgului, astfel că poţi reconstrui sensurile piesei în mai multe feluri. E o experienţă teatrală care mai degrabă incită gândirea şi nu emoţia. Cred că, la final, piesa rămâne întrucâtva rece, dar nicidecum goală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>