înapoi în timp, caligrafic

Într-un fel sau altul nu ne maturizăm niciodată cu adevărat. Suntem condamnați să ne retrăim la nesfârșit copilăria. Ni se pare că evoluăm, creștem, acumulăm informații, idei, mecanisme de apărare. În realitate, oricând poate veni cineva să îți dărâme fragila construcție pe care o numești maturitate și să te readucă în pielea elevei de școală primară cu uniforma șifonată, mâinile pătate de cerneală și visele mai mari ca ea. Dacă nu ești pe fază să te aperi, să construiești un dig mai solid, vine și sapă, susținut, până când reușește să îți dinamiteze una din certitudinile mari. Și pentru un timp ești pierdută.

Azi am călătorit în timp. Eram într-o conversație adultă, incomodă, când, deodată, m-am simțit teleportată în clasa a doua, într-o seară, când tata m-a certat dur și fără să aștepte explicații pentru bastonașele mai puțin perfecte din caietul de caligrafie. Mama nu avusese cu cine să mă lase, mă luase cu ea la liceul unde preda și o elevă de-a ei se gândise să îmi facă un bine și să mă ajute cu temele, așa că a caligrafiat câteva rânduri de bastonașe. Alea îl nemulțumeau pe tata. Știam că greșisem lăsând pe altcineva să scrie în prețiosul caiet, dar vroiam să îi spun că nu eu mâzgălisem așa urât. Tata nici nu vroia, însă, să audă că aș fi avut vreo circumstanță atenuantă. Pusese deja verdictul și îmi dăduse sentința. La fel cum a făcut câteva luni mai târziu când s-a întors de la o ședință cu părinții și primise notele de la trei lucrări. Luasem “între 9 și 10″, “-10″ și “10”. Dar niciun “10+”. Iar acest “niciun 10+” era la fel de grav ca și cum m-aș fi întors acasă cu un 7. Ce-a urmat e greu de uitat, deși am foarte puține amintiri din anii aceia.

M-am mai întâlnit apoi de câteva ori cu sentimentul ăla combinat de inadecvare, rușine și revoltă contra nedreptății în diferite etape ale vieții mele, dar mereu în forme mai estompate ca în copilărie. Până azi, când ciocnirea a fost bruscă și a lăsat cucuie în frunte.

Sigur, lumea e plină de oameni care se pricep să îi facă pe alții să se simtă mai mici, situațiile astea te călesc, înveți din ele, ce nu te ucide te face mai puternic, bla bla. Iar eu știu că dacă tata nu ar fi fost cum a fost, nu aș mai fi avut azi aceeași etică a muncii dusă la extrem. Dar nu sunt așa de sigură că e neapărat un lucru bun.

Work hard, work hard, work hard -părea să fie singurul răspuns valid la întrebările copilului și, mai târziu, adolescentei fără bani, fără relații, fără nicio plasă de siguranță, pentru care un singur moment de neatenție, o singură clipă de delăsare sau de odihnă ar fi putut face diferența între salvare și condamnare. Ani la rând nu am pus sub semnul întrebării acest work hard. Dacă aș fi avut un decalog după care să mă ghidez, așa ar fi arătat: 1. Work hard. 2. Work hard…..10. Work hard. I-am descoperit limitele mai târziu, în lumea reală, acolo unde, după cum spunea un coleg de la primul job: “eu muncesc, așa că n-am timp să fac bani”. Acolo unde a arăta că faci este, de multe ori, mai profitabil decât a face. Acolo unde oamenii care nu se feresc de muncă sunt, de multe ori, luați de fraieri de cei care știu să le exploateze energiile și abilitățile. Și, ceva mai târziu, acolo unde înțelegi că acest work hard nu este doar insuficient, ci poate deveni și periculos. Că îți poate răpi puțin din echilibru, din resursele creative, din atenție și din perspectiva de ansamblu. Și că nu e totul sub controlul tău.

fiecare pe tocurile ei

Femei care sunt în stare să poarte tocuri și la picnic. Femei care folosesc mai mult de patru produse pentru păr. Femei cu strasuri pe unghii. Femei cu unghii triunghiulare sau mult prea lungi. Femei în trening în afara orelor de sport. Femei cu un cult al blondului platinat. Femei care nu știu să spună mulțumesc. Femei care își dau genele peste cap ca să obțină chestii. Femei care merg machiate pe plajă. Femei care citesc numai articole care încep cu cifre sau cum să. Femei amare. Femei care se ceartă în public. Femei care trăiesc cu teama constantă de a fi înșelate. Femei care intră în cameră abia la două minute după ce le-ai simțit parfumul. Femei care le dau altor femei sfaturi despre cum să își crească copiii sau să își țină curat în casă. Femei care bârfesc. Femei născute să fie soacre. Femei care împart contul de facebook sau adresa de mail cu iubitul sau soțul. Femei care își schimbă relationship status-ul la fiecare ceartă și împăcare. Femei care trăiesc prin el, se măsoară prin el, se explică prin el. Femei care mint. Femei fără mister.

Arte, meserii și jurnalism

Portretul Cosminei Stratan din Revista Arte & Meserii e materialul cu care mă mândresc cel mai tare. Nu doar pentru că este o poveste la care am lucrat cu drag, ajutată de oameni faini, ci și pentru că este strâns de tot legată de istoria mea întortocheată de iubire cu jurnalismul. Întâlnirea mea cu Cosmina a venit chiar într-un moment în care aveam nevoie să reînnodam legătura, pentru că simțeam că îl trădasem. (Făceam de ceva timp altceva, ca day job.) Apoi, pentru documentarea materialului am vorbit cu Vlad Petreanu, care -fix când trebuia, dar fără să știe că era nevoie- m-a încurajat să mă bat pentru cea mai frumoasă meserie din lume. Și venind de la Vlad Petreanu, nu ai cum să nu asculți îndemnul Iar acum, la mai mult de un an după apariția textului, sunt aproape sigură că a fost, dacă nu singurul, principalul motiv pentru care am fost angajată la Viața Medicală. Nu am povestit toate astea din vreun acces de nostalgie, ci pentru că vroiam să vă spun, încă o dată, cât de mult a însemnat experiența Arte și Meserii pentru mine, dincolo chiar de întâlnirile cu artiștii despre care am scris. Duminică povestea continuă, cu Marius Manole în Redacția Arte & Meserii. Nu stiu ce va ieși de-acolo, dar din acest nu știu pot ieși lucruri minunate.

Școală, nu biserică

Am avut o mulțime de profesori de religie în școala primară și în gimnaziu. Cam o dată pe an erau schimbați. Îmi amintesc, de pildă, de profa care a încercat ore în șir să ne convingă de cât de mișto e ortodoxismul față de catolicism; de preotul tânăr care ne-a povestit până și de bețiile pe care le trăgea la facultatea de teologie, dar care insista să mergem duminica la slujbă, ca să ne pună 10; de profa care purta mereu o fustă crăpată până sus pe picior și care a țipat la mine că nu reușeam să învăț crezul (îmi plăceau prea mult poeziile laice, ce să fac?); de cea care ne-a spus că potopul biblic a fost răspunsul lui Dumnezeu la epidemia de homosexualitate, deci s-ar putea repeta oricând; de preotul în vârstă care ne-a furnizat ecuația pentru a ajunge în Rai: credință+fapte bune=Rai. Dintre ei, memoria mea afectivă îl reține cu drag pe părintele Marian, i-am uitat toate încercările dogmatice pentru că erau, probabil, subțiri prin comparație cu ale celorlalți. Era paroh al bisericii de cartier, un om cu sufletul curat și care își dorea mai mult să ne ajute să facem diferența dintre bine și rău decât să facă prozelitism religios. El a fost, însă, excepția. Dintr-a cincea până-ntr-a noua nu-mi amintesc să fi avut vreun profesor de religie care să nu mi se fi părut alienat.

Carlin

Cred că fiecare are dreptul să creadă ce poveste vrea, atâta vreme cât, de dragul poveștii, nu face rău altora.
Chiar nu am o problemă serioasă cu oamenii care cred în îngeri, inorogi sau zâne. Nu m-aș baza pe opinia lor în decizii vitale, dar le respect dreptul de-a face asta, cu condiția să nu încerce să mă convertească și pe mine la venerat îngeri, inorogi sau zâne.

Cred că fiecare religie are dreptul să își ducă mai departe, peste timp, poveștile, ritualurile, cultura, după cum are și “dreptul” -aș zice și obligația – ca, din când în când, să mai renunțe la principii dovedit învechite și să se adapteze la schimbările istorice pe care le traversează.

Cred că religia poate să fie, de multe ori, un vehicul pentru transmiterea unor principii morale, dar este de prea multe ori un moralizator rigid, care nu discerne contexte, indivizi, zone gri.

Cred, însă, că școala ar trebui să aibă cu totul alt rol decât acela de a te socializa religios, de a te obliga să memorezi rugăciuni sau să spui crezul la intrarea în clasă. Știu că scoaterea Bisericii Ortodoxe din școli nu garantează că învățământul nostru va face ceea ce ar trebui să facă, înainte de toate: să îi dea elevului resursele necesare pentru a-și construi și dezvolta propriul spirit critic, pentru a-și folosi propria minte, pentru a crea, nu digera, pentru a se raporta cu un ochi critic la informațiile generate de diferite surse și, ideal, să îi dea elevului spațiul în care să îi fie primite și discutate ideile, nu să îi fi lăudată memoria. Deși nu e o garanție, însă, ar fi un prim pas bun.

Ce-avem, în schimb? Protocoale semnate clandestin de statul român cu BOR, pentru că, nu-i așa, confidențiale sunt căile Domnului!

Deși nu face public protocolul, Ministerul Educației dă, totuși, puțin din casă într-un comunicat de presă: profesorii de religie vor fi angajați doar cu aprobarea ierarhului locului, care le poate decide și concedierea, prin retragerea avizului; BOR își va putea trimite reprezentanții în inspecție în școli la orele de “religie-cultul ortodox”; manualele de religie vor fi avizate de Patriarhia Română. (Nu cred că are rost să mai continui, că, dacă scriu și despre reglementările privind învățământul universitar, mi-e teamă să nu arunc și laptopul pe geam.) Dincolo de inepțiile conținute de protocol, este la fel de grav faptul că nu este făcut public în întregimea lui. Se pare că guvernanții noștri au prioritățile bine definite: se pun bine cu gașca lui Doamne-Doamne, chiar și cu riscul încălcării unor principii sănătoase ale unui stat democratic și laic. Cât despre caracterul profund discriminatoriu al implicării unei singure religii în actul educațional – fie ea și cea la care aderă, declarativ, o majoritate covârșitoare – nici nu are rost să mai amintim. Problema asta ține de ani de zile și nu pare că se va rezolva prea curând. Din ce știu eu, copiii de alte religii sunt încă nevoiți să aducă un fel de “scutire” din partea comunității lor religioase sau a părinților, ca să nu asiste la orele de îndoctrinare ortodoxă. Ce se întâmplă cu ei în acele ore, dacă li se pregătesc anumite activități sau sunt puși să aștepte în holul sau biblioteca școlii, asta rămâne la latitudinea fiecărei unități de învățământ. Da, da, inclusiv a celor care nu au, poate, bibliotecă sau suficiente săli de curs cât să le găsească un loc. Cert e că oricum nu vine nimeni să le predea și lor în tot acest timp. E ca și cum li se spune de mici că religia (sau cultul lor religios) nu este la fel de importantă ca ortodoxismul, ca și cum le-am crea, din copilărie, senzația de inadecvare, senzația că sunt minoritatea care trebuie să facă loc majorității.

Indoctrination
Începând din clasa a noua, ora de religie a primit o nouă definiție pentru mine. Am avut 7 la primul extemporal dat la materia predată de domnul profesor Memelis, 7 care a dus la singura medie de 9 din acel prim an de liceu. Am meritat acel 7 mai mult decât zecile de note de 10 obținute în acel an. Și, privind înapoi, mă bucur pentru el mai mult decât pentru orice altă notă sau medie. A fost motivul pentru care am luat mai în serios cartea după care ni se preda, trecând peste șocul provocat de prima lectură. Cartea era, de fapt, teza de doctorat a domnului profesor și se concentra, mai mult, pe istoria religiilor, filosofia religiilor, într-un cuvânt știința religiilor. Da, da, a religiilor la plural, că așa e normal. Să accepți existența mai multor culturi, a mai multor paradigme și să încerci să vezi ce este universal la ele, nu să închizi școala într-un învățământ religios confesional, care NU are ce căuta în afara bisericii.

Gabriel Memelis a fost primul profesor de la care am prins cu adevărat gustul pentru dezbaterea argumentată și importanța spiritului critic. De fapt, în afară de dirigu’ nostru, a fost singurul profesor din liceu care ne împingea către a gândi, cât mai departe de a recicla ideile altora. De la el am înțeles că există o diferență între învățământ religios și prozelitism religios, între ortodoxie și ortodoxism (hint: ismele sunt, în general, de evitat), că o trăire autentic religioasă este, în primul rând, individuală, nu colectivă și, în niciun caz, colectivizată. Am regăsit multe din ideile discutate în acele ore de religie mai târziu, în Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul SNSPA. Tot aici m-am bucurat că am redescoperit dezbaterea și spiritul critic în centrul actului de educație. De-aceea nu înțeleg cum tocmai Remus Pricopie, cel care mi-a fost profesor la FCRP și care a fost decan la această facultate înainte să devină ministru al Educației, a semnat acest protocol clandestin cu Biserica Ortodoxă. Mintea mea vede erori de logică aici, iar sufletul meu se întreabă în ce măsură va mai fi loc (era prea puțin și până acum) pentru profesori de religie ca Gabriel Memelis în școlile noastre?

mai știi când?

Noi îi spuneam Pishi. De la Pisi. De la față de pisicuță. Așa o vedea o altă colegă de clasă și așa o poreclise. Nu avea nicio legătură cu ea, unde mai pui că avea un nume superb: Aluisa, dar porecla a prins, noi toți găseam că e mai comod să o strigăm așa. De fapt, cred că reticența inițială a fiecăruia a fost învinsă de încăpățânarea celor câteva voci care găseau apelativul mai prietenos decât era. Early adopters, să le spunem. Până și profii știau că îi spunem așa, iar unii, încercând să se pună la mintea noastră sau să ne arate ce cool sunt, chiar au folosit de câteva ori apelativul. Alu nu s-a supărat niciodată. Nu ne-a reproșat asta, deși nu cred că îi plăcea la nebunie. Cu timpul, găsisem o prescurtare mai puțin iritantă sau clișeica: Pi. Pentru o clasă de obsedați, dar mai mult traumatizați de matematică, era un nume de alint potrivit pentru “șefa clasei”.

De Pi eram îndrăgostiți cu toții: colegi, colege, profi și profe, mai mult ca sigur și unii din părinți. Fata care purta mereu părul strâns într-o coadă perfect finisată -din care nu ieșea niciun fir, pentru că șuvițele rebele erau prinse cu clame colorate de fetițe-, fata care avea cel mai curat zâmbet din lumea asta și o determinare pe care i-o puteai citi cu ușurință în priviri mi-a amintit tot liceul de gimnastele românce pe care le urmăream în competiții. Era mereu cu un pas înaintea noastră, dar niciodată nu s-a simțit așa sau nu a părut conștientă de asta. Dimpotrivă, firesc și inconștient, întindea mereu mâna dupa noi și ne trăgea după ea, forțându-ne să privim înainte și, mai mult, lăsându-ne, de multe ori, să credem că avem mai multe răspunsuri decât ea. Nu aveam. Dar ea vedea mereu în tine ce-aveai tu mai bun de oferit și te obliga să faci același lucru.

Alu plângea des. La fiecare nedreptate la care era martoră. La fiecare moment cu potențial emoționant. Când se simțea înțeleasă greșit. Asta a fost, de fapt, teama pe care știu că a mărturisit-o în prima zi din clasa a noua, când dirigu’ ne-a rugat să ne confesăm fobiile în fața celorlați. Nu-mi amintesc ce-am spus eu, cred că am căutat în momentul respectiv ceva care să nu mă angajeze prea mult, dar mi-amintesc foarte clar ce și cum a spus ea, pentru că în clipa aceea m-am gândit: “doamne, ce curaj are fata asta. Asta îmi trece și mie prin cap acum, dar nu aș îndrăzni să o spun.” Am admirat mereu la ea naturalețea și forța cu care reușea să își aștearnă pe tavă emoțiile în fața lumii, curajul de a se lăsa să fie vulnerabilă. Am învățat enorm de la ea.

De la momentul acela din clasa a noua au trecut deja peste zece ani. Chiar și cele mai strânse prietenii din liceu capătă alte forme, începând cu primul an de facultate. Sau cel puțin așa am înțeles eu schimbările astea. Ne-am văzut din ce în ce mai rar, dar de fiecare dată am recunoscut-o pe colega cu care împărțeam, de multe ori, drumul spre casă și, întodeauna, crezul că “numai oamenii fără imaginație se plictisesc”. Acum vreo două luni, m-a sunat să mă invite la nunta ei. Un moment pe care îl așteptam, îl intuiam, dar care nu aveam cum să fie altfel decât special, pentru că știu foarte bine ce înseamnă pentru ea pasul ăsta. Telefonul acela a fost pretext pentru mai multe nostalgii și “mai știi când”-uri. Mi-a amintit, la un moment dat, de cum îmi spusese printr-a douășpea că i-ar fi plăcut să fim surori. Și mi-a explicat puțin mai bine la ce se referea exact pe-atunci. Șapte ani mai târziu, vorba aceea venită din senin într-un drum spre casă a căpătat semnificația și încărcătura pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. A căpătat un adevăr al ei, mai rotund.

Ieri am fost la nunta ei cu Vlad. Am trăit câteva clipe de bucurie pură, nealterată, hrănită nu de bulele de șampanie, ci de fericirea de pe chipurile lor. Eu nu sunt deloc fanul nunților și nici nu mă dau în vânt după instituția căsătorii, dar Alu și Vlad pot fi excepția care să mă facă să mă răzgândesc. Fie și numai pentru o seară. Cu chipul scăldat în lumină și grația gimnastelor de care îmi amintea în liceu, Alu a fost cea mai frumoasă mireasă. Știu că e un clișeu, dar a arătat fix cum îmi închipuiam că arătau prințesele din basmele copilăriei.

În liceu, ne-am împărtășit de multe ori visele: pe unele mai gălăgios, pe altele mai șoptit. Știu că așa cum eu îmi doream, în primul rând, să merg în lume și să spun povești, ea avea, destul de des, nostalgia unei persoane alături de care să construiască o lume. A început de ieri. Oficial. De fapt, începuse probabil de când l-a cunoscut pe Vlad. Și am încredere că vor continua să construiască împreună toată viața. Tot cinismul meu s-a dus naibii când i-am văzut dansând aseară, așa că, pentru ei, și în ei, am încredere.

Casă de piatră, Alu și Vlad!

pieces of you

it’s how you always take your time to choose your words
the way music controls you and frees you all at once
the stupid smile on your face when you ask me if I liked one of your jokes
how you are completely fine with being alone for hours, even at parties
how you place your faith in random people you barely know
the look in your eyes when, at times, you’re subtly looking for approval
your sarcasm
how you make the most inappropriate comments seem just quirky and innocent
how you don’t seem to need sleep
your stubborn preference for doing everything else instead of arguing to convince people
how you sometimes seem to come from nowhere and
have no past
no ties
no anchors.

Începutul unei prietenii frumoase cu Moebius

Iubesc începuturile. Primăvara, lunea, zilele de întâi, mai ales 1 ianuarie, primele săptămâni la un loc nou de muncă, proiectele în incubator,  oamenii abia cunoscuți și care s-ar putea dovedi oricum, promisiunea unei pagini albe care așteaptă să fie umplută. Și, dacă tot îmi place să spun că locuiesc în muzică, ce-aș putea iubi mai mult decât începuturile unei trupe? Adică perioada aia de grație, de dinainte să devină prea cunoscuți sau prea certăreți sau prea calculați sau prea indiferenți. De dinainte ca fanii să se raporteze la nu știu ce album ca fiind “Albumul”. Perioada de grație când totul este despre muzică și nimic nu se face cu jumătăți de măsură. Când comunicarea cu publicul este precum o discuție la bere cu un amic și bucuria de a ține un concert este mai mare decât bănuții primiți în urma lui. Dar se întâmplă rar, prea rar, să vezi o trupă crescând sub ochii tăi (sau pe la urechile tale).

La primul concert Moebius,  cel din Panic de-acum un an, am ajuns pe jumătate accidental, pe jumătate pentru că aveam nevoie de o pauză de la muncă. Mă chemase Andrei, proaspăt intrat în trupă ca toboșar, dar a doua zi plecam din oraș, iar în timpul ăsta ar fi trebuit să îmi fac bagajele. M-am dus, totuși, și-a fost cea mai bună decizie. Nu a fost perfect. Nici pe departe. Băieții au avut stângăciile lor, se vedea că încă se descoperă, că încă își caută ritmul, dar noi toți aveam răbdare cu ei. Erau între prieteni și prieteni de-ai prietenilor. Nu a fost perfect, dar se vedea încă de-atunci că au ceva al lor: un ceva natural și proaspăt, dar hipnotic, adictiv. O promisiune. De care s-au ținut de fiecare dată. A fost din ce în ce mai bine. Cu fiecare concert, cu fiecare piesă nouă, cu minunăția de clip la Kailash, cu participarea la Guerillive – emisiune la care m-am uitat de la birou (nu, nu din cauza asta,  acela este fostul job :-) ).

La un an după concertul din Panic, băieții s-au sărbătorit la Palatul Spayer de pe Batiștei. Li s-au alăturat, pe scenă, vocali și instrumentiști din mai multe trupe prietene, care au condimentat puțin piese pe care ajunsesem să le știu pe de rost. Au avut câteva momente perfecte (și sper că a înregistrat cineva Kings of Jinx-ul de aseară), dar ce m-a bucurat cel mai mult a fost că și-au păstrat din imperfecțiuni. Ștefan cred că e cel mai atipic frontman ever și capătă nota 10 pentru replica de dinainte de bis: “nici noi nu ne-am lăsat așteptați, dar nici voi n-ați insistat prea tare”. Dincolo de cât de fain le sună muzica, detalii din astea îi fac ușor de iubit. E un fel de “ăștia suntem noi, dacă îți place, bine, dacă nu, asta e”, dar care nu are nicio urmă de agresivitate. O abordare relaxată, dar, în definitiv, foarte serioasă, care mă face să cred că urmează multe alte lucruri bune pentru Moebius. Într-una din zilele astea vor umple un stadion și-o să fiu unul din fanii ăia enervanți care vor spune: “eu îi știam dinainte să devină cunoscuți”. Până atunci, la mulți ani, băieți! Ați fost foarte tari.

They’re journalists!

Dacă incredibil, senzațional, uluitor, tragedie nu ar fi cuvinte care și-au pierdut semnificația din cauza supraexploatării lor în titluri de tabloid, și-ar putea găsi locul cu lejeritate într-o descriere a fotografiilor documentare ce fac obiectul selecției World Press Photo, expoziție deschisă azi în Piața Universității.

Îi iubesc din tot sufletul pe fotojurnaliștii care documentează subiecte serioase, în special pe cei din zonele de conflict, și nu mi-e rușine s-o spun (din nou). Munca lor e mai mult decât necesară, este vitală. Oferă, de multe ori, cea mai sinceră oglindă a unor realități pe care alegem să le ignorăm sau pe care nici nu le bănuim. Mi se pare nedrept că sunt, cel puțin oficial, colegi de breaslă cu generații întregi de experți în copy-paste din comunicatele de presă sau cu inventatorii de știri-bârfă, știri-șoc și știri-vezi aici. Dar sper că toți acești paraziți vor avea măcar o dată pe an prezența de spirit să meargă să vadă munca celorlalți și, poate cine știe, vor înțelege cât de importante sunt, de fapt, echilibrul, simțul măsurii și al responsabilității atunci când pretinzi că ești mesagerul unor adevăruri, că informezi, că îi ajuți pe oameni să își formeze opinii fundamentate. They are journalists,  cum spunea personajul lui Jeff Daniels într-unul din cele mai bune dialoguri din The Newsroom.

Nouă ne e bine. Ne e chiar ușor. Cu gândurile astea am părăsit expoziția, după ce începusem ziua revoltată de acuzațiile de fascism și antiromânism (da, e contradicție în termeni, dar premierul are voie) trântite din senin de Ponta în direcția Patapievici&Mihăieș. Ce conflict absurd! Faptul că putem să ne revoltăm când se întâmplă mizerii din astea e un lucru bun. Faptul că, timp de trei săptămâni, fotografiile astea vor fi expuse în Piața Universității și le vei putea viziona gratuit, e un lucru și mai bun. Suntem norocoși. Nu stă nimeni cu mitraliere la capul copiiilor noștri, niciun taifun nu ne-a măturat orașele, niciun cartel de droguri nu atârnă cadavre de poduri ca să mențină frica generală și, de cele mai multe ori, nu ne identificăm morții după hainele pe care le poartă. (Iar dacă așa ar sta lucrurile, tare mi-e că nu le-ar documenta nimeni, pentru că jurnaliștii ar zbura primii spre țări mai calde, dar aș vrea să mă înșel.) Tragem din când în când cu ochiul la tragediile lor, spunem, catharctic, un “săracii de ei” și revenim la ale noastre. Adică, știți voi, la conflictele noastre goale dintre politicieni la fel de distanțați de țara pe care promit “să o apere” sau “să o ridice”. Conflicte goale, între oameni mici. Numai etichetele sunt mari: fascism, comunism, antiromânism, dictatură…de câte ori le-ați auzit lansate aiurea în discursul public? Poate n-ar fi rău dacă ne-am măsura cu toții mai des cuvintele. Politicieni, jurnaliști…și orice pretind cei de la Antena 3 că ar fi.

În fine, nu aici vroiam să ajung.
Mai jos e fotografia anului. Îi aparține lui John Stanmayer și ilustrează mai mulți emigranți din Somalia și Etiopia, pe o plajă din Djibouti, ultima escală în drumul spre o viață mai bună în lumea occidentală. Singurele surse de lumină în fotografie sunt luna și telefoanele mobile ale emigranților, cu care aceștia încearcă să prindă semnal din țara vecină, pentru a contacta rudele rămase în țările de proveniență. Este fotografia unui exil colectiv autoimpus și a unui rămas-bun.
John-Stanmeyer-World-Press-Photo-winner-2014-600x399

epilog

I-a zâmbit, știind că niciodată nu îl iubise mai mult ca în secunda aia, când tocmai realizase că renunțase la el definitiv și irevocabil.

“Pare o fată drăguță”, își zise. Nici vorbă de autosugestie de data asta. Era o constatare sinceră, vidă de gelozie, invidie, regret sau mândrie. Fata aia chiar părea drăguță, iar prezența ei în aceeași cameră nu o incomoda pe M. în absolut niciun mod. Pe chipul lui era arborată o expresie calmă și senină, expresia omului care a găsit în sfârșit bucata lipsă din puzzle. Pentru prima dată de când îl cunoștea, simțea că el nu mai caută să se ascundă. Băiatul care ridica sisific ziduri între el și oricine spărsese, în cele din urmă, o fereastră, prin care pătrunsese un pic de lumină. M. nu știa dacă era meritul noii fete sau dacă, pur și simplu, el avea nevoie de o gură de aer proaspăt și a făcut un efort ca să îl poată respira. Nici nu mai conta. Pentru că, de data aceasta, M. nu mai trebuia nici să încerce să îl resusciteze, nici să se întrebe de ce nu deschisese același tip de fereastră pentru ea.

Capitolul era, după ani de zile, unul încheiat. Ultimele rânduri fuseseră editate și trimise la tipar. Știa că acum chiar e definitiv, pentru că nu mai încheiase povestea cu furie, frustrată de semnele unui refuz sau ale unei distanțe, ci cu seninătatea povestitorului care știe că fiecare poveste bună trebuie încheiată, ca să poți trece la scrierea uneia noi.

Stop Making Sense -altfel de rock’n’roll

Talking Heads sunt o trupă cult. Talking Heads au fost o trupă cool. De fapt, Talking Heads au fost o trupă așa de uncool că au devenit cool. Sunt în același timp foarte ’80s și foarte atemporali. Nu mai cântă împreună astăzi, așa că nu îi  mai putem vedea în concerte, dar aproape la fel de faină ca experiența asta cred că a fost experiența vizionării Stop Making Sense, pelicula-concert a lui Jonathan Demme, un film care te face să dansezi și să aplauzi după  fiecare piesă, exact ca la un concert.

Stop Making Sense este un film atipic în rândul peliculelor care înregistrează concerte live: nu folosește montaje tip MTV, nici lumini colorate artificiale, nici lasere, nu fixează ostentativ pe publicul furat de muzică, ba chiar scade volumul aplauzelor și nu încearcă să ascundă personalul tehnic însărcinat cu recuzita prin cadre evazive. Din contră, cea mai mare parte a filmului e compusă din cadre lungi, care îți permit să urmărești interpretările artiștilor fără a fi furat de peisaj, publicul este aproape inexistent,  iar munca echipei tehnice este remarcată de camere și recunoscută în final, când Byrne îi invită pe toți pe scenă la ultima piesă. Lumina neobișnuită are o poezie proprie.  Concepută de un tehnician cu mai multă experiență în teatru decât în concerte, se bazează mai mult pe contraste și umbre decât pe culori și flash-uri menite să direcționeze privirea spectatorului. Mișcările membrilor trupei sunt și ele coregrafiate, în maniera funk-ului negru și a trupelor soul care au influențat muzica Talking Heads. Poate că pe alocuri se vede că dansul nu este spontan (vezi joggging-ul pe loc din piese ca Life During Wartime), dar pare oricum natural și asta e destul de rock’n’roll.

Pentru a crea filmul au fost înregistrate trei concerte date de Talking Heads în Los Angeles-ul lui 1983. Una dintre filmări a fost dedicată exclusiv înregistrării de cadre ample de la o distanță considerabilă de scenă, menite să minimizeze impactul creat de prezența camerelor pe scenă. Cu ajutorul celorlalte două concerte înregistrate, Demme reușește să pună accentul pe detalii, intrând direct în focul creat pe scenă de energiile artiștilor. Primul cadru este mai mult decât memorabil: apariția lui Byrne cu ai săi oribili teneși albi și cu casetofonul pe care îl folosește ca să introducă minimalista interpretare a lui  Psycho Killer pare a fi mission statement-ul magic de concis al unei trupe care și-a creat propria estetică. Apar apoi, rând pe rând, cu fiecare piesă, și ceilalți membri ai trupei, dar nu înainte ca mișcările scindate, schimonosite ale lui Byrne de pe Psycho Killer să te facă să te întrebi dacă nu cumva ai greșit că doar le-ai ascultat melodiile până acum, fără să le și guști vizual. Byrne rămâne delicios de nebun tot concertul, fie că se târăște inestetic pe scenă, fie că dansează cu o lampă, fie că face în sincron mișcări de aerobic cu colegii de trupă. Costumul său business de proporții gigantice pare să fie un membru în plus al trupei.

Este pe puțin  fascinant cum filmul începe aparent sărăcăcios, cu cadre-detaliu și resurse puține, pentru ca ulterior minimalismul să lase loc unui spectacol complex, plin de experimente și referințe, care ia ce-i mai bun din muzică, teatru și sport și le combină îndrăzneț într-o dezlănțuire aproape vindecătoare.