calcule de decembrie

Ideea de a trage linie la final de an ca să socotești decizii bune și rele e periculoasă, mai ales dacă ai un pahar de vin la îndemână. Oricum decembrie te face să colorezi subiectiv suișurile și coborâșurile, în funcție de starea magică sau cinică în care te-a prins Crăciunul. Luna asta se pricepe ca nici o alta să pună presiune pe oameni. Am zis că o să încerc totuși, pentru că, deși știu sigur că nu a fost nici cel mai bun, nici cel mai rău an, știu că 2014 a fost un an decisiv pentru mine.

În primăvară, am făcut o alegere grea, m-am trezit cu mai multe vânătăi și cucuie decât înainte. M-am revoltat de multe ori din cauza lor, dar le accept pentru că știu că de data asta vin din bătăliile mele, nu ale altora. Uneori, ca să te alegi pe tine, trebuie să lași în urmă rădăcini, oameni, un loc pe care l-ai făcut al tău, construind cuminte. Și să te avânți într-un spațiu necunoscut, poate chiar ostil, în care pleci din nou la zero.

2014 a fost anul în care am înțeles în sfârșit că nu există timp liber. Pentru că tot timpul ești liber să alegi cu ce îți ocupi timpul. Și dacă alegi conștient să îl umpli muncind pentru un proiect în care crezi, nu te mai poți plânge apoi că nu dormi destul sau că prietenii te dau dispărută. Ar fi bine să verifici însă din când în când că alegerea e conștientă și că tu chiar crezi în proiectul pentru care pierzi nopți sau weekenduri. Altfel, se cheamă îngropat în muncă.

În vară m-am lăsat posedată de un articol. Printre altele, am făcut-o pe bunică-mea reporter sub acoperire, timp de-o zi. Altfel nu ar fi ieșit. A meritat, crede și ea. Rezultatul a fost ăsta: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm.

La capitolul călătorii am avut noroc, din vreo șase țări am furat povești de rememorat la bătrânețe. Am stat o noapte închisă într-un aeroport, am devenit expertă la făcut bagaje compacte și ușoare și la scris în tren. Am mers pe-o cămilă, am dormit în deșert și am realizat că, deși nu vorbesc o iotă, înțeleg franceza vorbită de marocani. Am fost în Veneția singură, fără niciun plan, dar cu o hartă în mână, care mai mult m-a încurcat. Am avut oricum senzația că sunt acasă, că nu am cum să mă pierd și nu mi se poate întâmpla nimic rău acolo. M-am plimbat puțin prin Atena, acasă la zei, povești și începuturi, unde nu există oameni urâți.

L-am văzut pe Aaron în concert. Și pe Matt. Și a fost perfect.

Am scris. Și-am scris. Mult. Nu întotdeauna și bine. Cu pasiune, cu teamă, cu furie, cu drag, cu nesiguranță. Am vorbit despre scris. Și-am citit despre scris. Și-am scris despre scris. Poate puțin prea mult. Poate prea puțin. Avem o relație complicată eu și scrisul. Un love&hate din care mă hrănesc, dar care mă și sperie. Mai am mult, foarte mult de învățat, dar o să ajung cândva acolo. Cred încă.

M-am luptat puțin prea des cu morile de vânt. Nu cred că m-am revoltat vreodată atât de mult cât am făcut-o anul ăsta. Nu întotdeauna cu rost. Sănătos ar fi să învăț să-mi aleg bătăliile, dar nu mă păcălesc: nu se va întâmpla prea curând.

Ar mai fi multe de zis, dar, în ciuda impresiei pe care o las vorbind așa de mult, prefer să țin unele lucruri pentru mine. Și-apoi deja e greu de calculat. Probabil abia peste vreo zece ani o să pot spune pe bune dacă am ieșit pe plus sau nu anul ăsta.

 

let’s face it

you say you want a girl who speaks her mind, but all you really want is for her to echo your thoughts
you say you want someone who challenges you, but let’s face it: you would much rather be with one that makes you feel otherworldly, even when you are at your most boring
you claim you want passion, you actually dread it
you say you want someone smart around you, but by that you mean your buddies and your favorite authors. god forbid she has a decent IQ
you  say you want her to be funny, but what you really mean is you want her laughing at your jokes, not making her own

you want her to like to read, but only if she shuts the lights when you want to sleep
you said you’ll have her with her neurosis and fears and quirks, but those were only fun for you from a far
you want her to be fun and light and easy peasy and always agreeing and gazing at you with admiration
revering your every move

you want her but only as a concept
you want the toned-down, well-adjusted, care-free version of her
that you can program to empower you, admire you, celebrate you
for each and every day of her life
and while you figure out that is just not her
she is already at the cat store, buying a  funny cat.

Să fii stăpânul tău real

Regizorii care vor tot timpul confirmare că tu ești cea mai bună alegere a lor pentru rolul respectiv. Aceștia sunt regizorii cu care nu poate lucra Cosmina. Când spune asta, mi se pune un nod în gât. Îmi dau seama de câte ori am trăit pe pielea mea tensiunea asta. Presiunea pe care o pun pe tine cei care vor constant reasigurări că a meritat să investească în tine poate fi ușor paralizantă. Realizez, la sfârșitul întâlnirii cu Andi Vasluianu și Cosmina Stratan din redacția Arte și Meserii că m-am bucurat de ei, de poveștile lor, dar în egală măsură m-am tot surprins reflectându-mă în ele. Cum povestește Cosmina la un moment dat, și eu mă inspir din oameni pasionați, care fac alte meserii. Ar fi păcat să ne căutăm modele doar în apropiere.

DSC_9910
E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. Cu o seară înainte s-a terminat The Power of Storytelling și eu am plecat de-acolo pe jumătate motivată și fascinată, pe jumătate intimidată și timorată. Am mers pe jos mai mult de o oră, pozând frunze căzute și încercând să îmi revin. Au trecut prin fața mea câștigători de Pulitzer și Emmy, oameni incredibil de talentați, strălucind a pasiune și care par să fi găsit toate răspunsurile la întrebările care mă măcinau pe mine, dar care nu se tem încă să se întrebe de ce fac ceea ce fac. Asta spune și Cosmina la un moment dat: „trebuie să te întrebi destul de des de ce faci ce faci, să îți dai tot timpul motivații.” Până la urmă, și pasiunea trebuie alimentată cu ceva. Fie că e vorba de chimia cu regizorul sau de realitatea poveștii pe care-o spui.

Ca și prima dată când ne-am întâlnit, Cosmina este punctuală. Nu mă miră asta la ea. E doar un semn în plus al seriozității sale. Intră la The Can purtând ochelari de soare, o bluză albă groasă și lărguță, cei mai simpli pantaloni din lume și pantofi negri cu șiret, comozi și ușor masculini. Fără machiaj. Ochii aceia mari și limpezi fac inutile retușurile, pigmenții artificiali, orice urmă de contur nenatural. Povestim puțin înainte să apară Andi și restul invitaților. Mă întreabă de revistă și de scris, îmi spune că tocmai s-a întors din Danemarca unde a filmat o parte dintr-un film. Singura româncă din distribuție. Regizorul a vrut-o în film, după ce a văzut După dealuri. Nu a fost nevoie de casting. „Mai bine, nu îmi place să merg la castinguri” zice Cosmina. Nu îi place încărcătura momentului.

După eveniment, va merge la o repetiție. Pregătește, alături de alți opt actori, premiera piesei De ce n-o facem în drum? în regia lui Neil LaBute, cu care a făcut un workshop la Sibiu în vară. Vorbește despre proiectele astea cu calmul și siguranța celui care îți spune cât e ceasul sau ce-a mâncat de dimineață. Fac parte din cotidianul ei. Și, deși e o normalitate pe care o trăiește mereu cu teama că o poate pierde oricând, e o normalitate care dă un echilibru luminos. Unul care i se citește pe față. La un moment dat se instalează o tăcere stânjenitoare. Genul pe care eu n-am știut niciodată să le umplu. Tot așteptând, am epuizat subiectele pe care le au la îndemână doi oameni care se văd rar. Așa că ea se gândește să întrebe, din senin și zâmbind fugar: și, cu cine votezi?

DSC_9875

Andi ajunge mai târziu. Ca să fiu sinceră ca și el, ar trebui să menționez că a uitat de întâlnire. Când apare, pe la 11 și 20, restul invitaților sunt deja la The Can. Are întipărite pe față expresii de grabă și surpriză, pare cofeinizat și pus pe glume. Nimeni nu i-ar putea reproșa nimic. E genul de om care se simte în largul lui oriunde ar fi și umple cu energia lui orice încăpere. Dacă ți-ar fi prieten, pe Andi l-ai chema și la botezuri și la înmormântări. Poartă jeanși și un hanorac gri, în trei secunde s-ar putea transforma într-un băiat rău cum a jucat de-atâtea ori.

Se așază pe puful albastru și ușor sclipicios. Cosmina, pe cel de lângă, verde prăzuliu. Noi stăm pe pernuțe de toate formele și culorile în fața lor. Eu mă chinui puțin să îmi găsesc o poziție ok și mă cert, în gând, că m-am îmbrăcat în rochie. Unii își notează, alții se holbează admirativ, câțiva pun întrebări.

El se face comod cu gesturi largi, mișcări relaxate. Cum ar face-o acasă la un amic. Ea stă ușor ghemuită și de multe ori își trece mâinile pe sub picioare. În bluza mare și albă, arată inocentă sau neajutorată. Sau amândouă. El vorbește mai tare, cu un accent pe alocuri forțat să sune a băiețaș de cartier. Ea rostește cuvintele încet, domol, molatec, cu accent moldovenesc. Înconjurați de necunoscuți, schimbă câteva priviri prin care par să își spună: „sunt aici!” Au lucrat împreună doar la serialul HBO, Rămâi cu mine, fac parte din generații diferite și au în spate portofolii de mărimi diferite. Dar când îi auzi vorbind, e clar că împart o filosofie și o iubire față de meserie care nu prea are legătură cu anii de experiență, ci cu calitatea ei. Cu felul în care au înțeles să își facă meseria.

Amândoi subliniază cât de importantă este încrederea primită de la regizor. „Asta arată cât de sensibili suntem noi, ca actori”, crede Andi, care își amintește un moment în care Tudor Giurgiu l-a ajutat să își depășească frica. E vorba de scena monologului din Despre oameni și melci. Andi nu se simțea confortabil să țină discursul în fața mulțimii, era o situație nouă și încă nu îi dăduse de cap. Nu îi ieșea. Giurgiu l-a citit și l-a întrebat: „Ce faci, Andi? Bei o cafea, fumezi o țigară?” L-a ajutat să se relaxeze, scoțându-l puțin din presiunea timpului. După care totul a mers conform scenariului.

Cosmina are o poveste similară. O scenă din După dealuri, una cu miză mică, dar la care a tot trebuit să facă duble. Mungiu a vrut să o facă să se simtă în siguranță, așa că s-a luat pe rând de toată lumea din echipă: sunetist, mașinist, etc. La fiecare dublă, de altcineva. Mai puțin de ea. Deși Cosmina știa foarte bine că ea era de vină că nu ieșea scena. Dar regizorul a avut răbdare cu ea, i-a dat spațiu. Și exact tipul ăsta de relație a fost cel care a făcut din După dealuri un film perfect.

DCIM108GOPRO

Este pelicula pentru care Cosmina a luat premiul la Cannes. Dar nu a lăsat niciodată ca asta să o definească. După cum glumește și Andi, poți să te duci cu trofeul la filmări și la repetiții, dar nu te va ajuta prea mult. Când a câștigat la Cannes, părinții ei „au știut, ca întotdeauna, ce să-mi zică”. Tatăl ei i-a spus: „ai primit premiul, acum îl iei și îl dai deoparte”. Ca să faci onest meseria asta, trebuie să o iei întotdeauna de la început, nu? Mă gândesc că și în jurnalism e la fel. Cu fiecare pagină albă pornești de la zero.

Ascultând-o pe Cosmina, mi-amintesc de primul interviu pe care l-am făcut cu ea, pentru Revista Arte & Meserii. În februarie se fac doi ani. Răspunsurile ei seamănă mult cu cele date atunci. Și ideile, dar și livrarea lor. Felul în care alege atent cuvintele, privirea curată, senzația că și-a pus și ea sieși aceleași întrebări înainte să i le adresezi tu, că își caută mereu, printre nesiguranțe, certitudinile. Ne spune, de pildă, că atunci când își alege proiectele „nu mă gândesc aproape deloc la public, sunt un pic mai egoistă, n-ajung până acolo. Dacă e un lucru real, automat mă interesează.”

Andi e și mai categoric: „nu dau doi bani pe părerea publicului. Până la urmă, tot ce fac, fac pentru mine.” E ceva teribilist în replica asta. Știu că o rostește și ca să vadă cum reacționăm, ca să ne șocheze puțin, dar, în același timp, știu că e ceva din adevărul lui acolo. Și că, așa cum zice el, egoismul ăsta poate aduce lucruri bune. N-am nevoie ca Andi să joace așa cum crede că ar vrea publicul să joace. E suficient ca Andi să joace bine pentru Andi. L-am văzut făcând asta în așa de multe piese și filme, că am multă încredere în formula asta de egoism. E un egoism pe care îl invidiez. O siguranță care vine, în timp, după ce ai făcut multă vreme meseria pe care o iubești și după ce ți-a arătat și ea că te iubește. Siguranța celui care nu mai are nevoie de critici exterioare, de bine sau de rău. O explică el foarte bine: „Trebuie să fii stăpânul tău real. Dacă știi că a fost bine și vin alții să îți spună că ai jucat prost, îi ignori. Tu știi mai bine. După cum mai sunt zile când apelezi la tehnică, pentru că ești varză. Poate ți se dă un feedback pozitiv, dar tu știi că ești varză.” Cu două zile înainte, Chris Jones, scriitor pentru Esquire, m-a făcut să plâng cu un discurs despre frică și despre cum să răspunzi corect criticilor tăi, văzându-ți de treabă: „Fuck the critics! …You fuck them every time you sit in the chair and do the work!” Și Andi crede în disciplina muncii. Nu crede în talent, ci în comportamentul talentat, care ține de „cât de cinstit îți pui tu atenția pe lucrul pe care îl ai de făcut.”

Ne povestește despre un casting pe care l-a luat cu puțin timp înainte, deși nu merita. Selecția pentru un serial BBC. A mers nepregătit, citise textul o singură dată, „eu nu m-aș fi chemat la cât de varză m-am simțit atunci”. L-a salvat lucrul cel mai important pe care l-a învățat în atâția ani de actorie: prezența. „Dacă ești aici, acum, totul funcționează.” Ce simplu sună, nu? Dar de câte ori ne iese? Mă gândesc de câte ori mi se întâmplă să rememorez o mie și una de întâmplări care au dus la cea în care mă aflu, ca să înțeleg ce mi-a scăpat într-un anumit punct. Sau la sutele de dăți când mă concentrez pe viitor, pe felul în care ce trăiesc azi o va ajuta pe cea de mâine, ba chiar pe povestea pe care o să o scriu. Doar la teatru și la film îmi iese, aproape de fiecare dată. Să fiu acolo.

După cum povestește Andi, la teatru, actorii se ajută unul pe altul să fie acolo. Își oferă reciproc ancore. „Nu contează dacă eram certați înainte, dacă nu ne suportăm, de fapt. Când începe spectacolul, te țin de mână, mă ții de mână, nu te las să mori.” E-o solidaritate pe care-o întâlnești mai rar în jurnalism, unde fiecare se bate pentru el, pentru ziarul lui, pentru agenția lui, pentru televiziunea lui. Dar am întâlnit-o și eu cândva. La corespondenții din presa locală, lucrând în Ploiești. Aveam nevoie unii de alții, nimeni nu își permitea să piardă un subiect sau un cadru important și asta redefinea relațiile dintre noi. După cum între fiecare reporter și cameramanul lui, oricât de puțin s-ar plăcea în afara job-ului, se naște și crește o încredere vitală. Sau cel puțin asta a fost experiența mea.

În teatru, fiecare greșeală a partenerului se răsfrânge asupra întregii piese, iar absențele se văd cel mai urât. Andi spune că a avut revelația asta în facultate: „că eu cu partenerul am treabă, nu cu mine”. Pregătea o scenă alături de altă studentă, iar colega era așa de pierdută „că îi tremurau sprâncenele”. În momentul acela a început să se concentreze pe parteneră, dincolo de text și de restul colegilor, și ea a căpătat siguranța de care avea nevoie. În actorie n-ai voie să fii egoist.

Teatrul e al actorilor, filmul e al regizorului. E o frază pe care am auzit-o de la Andi și înainte de întâlnirea din redacția Arte și Meserii. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că aceeași meserie poate căpăta valențe diferite în funcție de mediul în care o practici. În film, regizorul are controlul suprem, ultimul cuvânt de spus la fiecare dublă. În teatru, lucrează o vreme cu actorii, care rămân apoi responsabili de spectacol, pe care trebuie să îl crească, să îi aducă noi direcții. Cosmina îl completează, de data asta: „în film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto”.

DSC_9898

Trei săptămâni mai târziu, merg la premiera piesei în care joacă Cosmina: De ce n-o facem în drum? (Teatrul Act). Primul spectacol din România regizat de Neil LaBute. Nouă personaje își disecă frica și singurătatea în fața noastră în nouă monoloage de un comic amar. Scrise de nouă dramaturgi pentru nouă actori (jucate, însă, uneori de șase actori). Sunt nouă întâlniri cu tine sau cu oamenii din jurul tău, dacă vrei să le permiți să fie. E un spectacol uman, personal, intim și incredibil de uniform, în ciuda faptului că e scris la 18 mâini.

Cosmina are ultimul monolog din piesă, cel scris de Alex Popa. Joacă rolul unei fete tinere care s-a îmbolnăvit de ciroză și moare singură într-un spital. Poartă niște pijamale imense (așa începe textul, cu ea întrebându-se dacă nu cumva pijamalele i-au ieșit la apă) și privește în gol majoritatea monologului. Vorbește aproape mecanic, ca o persoană fără speranță. Urâțită pentru rol, e în continuare cea mai frumoasă actriță din câte am văzut eu jucând. Umorul secvenței nu lipsește, ci este, dacă nu negru, crud. Piesa se încheie cu fraza (o citez din memorie): „De ce mă privești așa? Trebuie să te concentrezi pe ce e aici, acum. Pe pijamalele astea mari, pe lemnul ăsta, pe bananele verzi, pe fetele frumoase, pe chinezii galbeni. Scuze pleonasmul. (toată sala râde gândindu-se la chinezii galbeni) Fetele nu pot să fie altfel decât frumoase. Așa mi-a spus mie tata când eram mică: toate fetele sunt frumoase. Chiar și când sunt galbene?”

Ca și atunci când am văzut prima dată „După dealuri”, câteva picături de apă sărată îmi ajung pe buze, înainte să îmi dau seama că sunt în public și să îmi revin. Mă ridic să aplaud și mă gândesc ce mult mă bucur că, la un moment dat, și-a spus că nu mai vrea să facă jurnalism, ci actorie. Afară miroase a iarnă, în Piața Revoluției e un fel de târg de produse tradiționale, clădirile sunt luminate frumos, oamenii se țin de mână. Și eu… eu sunt aici.

Foto: Alex Busu
Text publicat inițial în Revista Arte și Meserii, aici

aș prefera să fie fotbal

N-am, de fapt, nimic de zis. Nu știu de ce am deschis draftul ăsta și, în locul vostru, nu aș citi ce urmează. Nu mi-e foarte clar cum le-am încurcat pe toate așa de tare. Când eram mică, înnodam șireturile așa de strâns, că de multe ori trebuiau tăiate, erau irecuperabile pentru dezlegat. Așa fac și-acum, cu șireturile care ar trebui să țină strânse problemele de oameni mari. Le înnod tare, dublu nod, triplu nod, cvadruplu nod, cvintuplu nod. Un nod greu care nu mai poate fi desfăcut decât agresiv. Cu un cuțit.

Am încercat psihoterapia, doar că versiunea mea de psihoterapie nu implică mersul la medic, ci vărsatul gândurilor sucite în urechea unui prieten prea politicos să mă oprească sau să-mi ceară bani. Oricum, n-a funcționat decât ca descărcare. Sfaturi nu știu să urmez și oricum pe cele mai multe mi le puteam da și singură. Iar descărcarea a fost și ea parțială. Mă pricep să aleg din frământări fix fleacurile, mărunțișurile care pot fi povestite fără jenă, monștrii rămân în dulap, unde le stă bine monștrilor. Stau acolo și probează rochiile colorate de vară.

Nu mi-am înțeles niciodată cu adevărat vârsta. Am fost mereu în contratimp. Toată copilăria m-am visat adult, m-am văzut adult, m-am purtat adult. Apoi vârsta m-a ajuns din urmă și într-o clipită m-a depășit. Și m-am speriat puțin. 26 de ani. Mult? Puțin? Sunt prea certată cu timpul ca să mai măsor. Dar nu mă conving sloganurile cu Ai toată viața înainte! Am de recuperat. Am alergat aproape doi ani într-o cursă care nu era a mea, dar cu victorii facile. M-am întors pe pista bună, sau așa îmi place să cred. Numai că de data asta nu mai sunt sprinturi, e un maraton și e dureros în cea mai mare parte a timpului. Și, deși sunt hotărâtă să mă antrenez bine și să nu abandonez la jumătatea distanței, câteodată tare mi-aș dori să fie un meci de fotbal. Să fim 11 și să avem poante în vestiar, porecle, un antrenor bun și-al dracu’ în același timp. Să plecăm de fiecare dată de la 0-0 și să ne ridicăm unul pe-altul de pe gazon în caz că ratăm un penalty. Așa sunt eu, înțeleg mai bine fotbalul decât sporturile individuale.

suarez gerrard

gerul și furia

La casă la Mega Image o mascotă Nesquick întreabă copiii dacă au gustat cereale bune de la colega lor. Câteva minute mai târziu, sunt la intersecția dintre Mircea vodă și Unirii, aștept la trecere. O voce din stânga mă întreabă timid dacă am niște bani să-i dau să își ia ceva de mâncare. Spun “n-am” mecanic, din automatism, și abia apoi întorc capul. Puștiul, pe jumătate de înalt față de mine, își face loc printre mașinile oprite la semafor încercând să înduioșeze șoferii. Strig după el: al cui ești tu? Se oprește pe trotuarul celălalt. Îl cheamă Alberto, are zece ani, chipul rotund și un zâmbet pe jumătate de bebeluș, pe jumătate șmecheresc.

E cel mai mare din șapte frați, cel mai mic are trei luni. Are o mamă care cerșește acum în altă zonă și un bunic care a rămas acasă cu frații mai mici. A fost la școală o lună, prima din clasa întâi, i-a plăcut, dar apoi nu l-au mai lăsat să se ducă. Nu știe exact de ce, probabil pentru că nu aveau cele necesare. Acum cerșește. Pentru mâncare, pentru lapte pentru ăla micu, pentru că “îl mai ajutăm pe tata, îi mai ducem țigări.” Taică-su e “în penitenciar. a fost un scandal și l-au închis, pentru tentativă de omor.” De ce știe copilul ăsta să articuleze tentativă de omor? La vârsta lui, pe verișoară-mea, acum un pic mai mare, o duceau încă la școală buni sau taică-su. Li se părea periculos să o lase singură. Și nu știa ea prea bine ce-i aia tentativă de omor, dar știa să ceară un telefon cu touchscreen cu diagonala mai mare.

Alberto locuiește cu ai lui într-o casă părăsită. Au căldură doar noaptea, cu o sobă veche. După ce n-a mai mers la școală, a învățat să scrie și să citească din zbor. “Văr-miu e clasa a 3-a și nu știe așa bine ca mine. Mă roagă pe mine să-l nvăț. Și eu îi arăt. Uite, acolo scrie Catena.” E ger și umezeală și eu tremur cu plasa în brațe. Rememorez ce-am cumpărat. Nicio ciocolată, nicio portocală, nimic bun de pus în ghete. Îi las niște bani momentan. Mă întreabă: “doamna, dar e adevărat că aseară a fost Moș Nicolae?” “A fost.” “Mama cred că n-a știut, că altfel venea și la noi.” Nu știu dacă e o replică nevinovată sau nevoia l-a învățat să apese niște butoane ca să impresioneze străini. Oricum ar fi, e un copil care merită mai mult.

Cineva l-a îmbrăcat bine înainte să plece de-acasă. Are o vestă groasă de fâș trasă peste mai multe straturi de haine și pe cap poartă o căciulă serioasă. Pare un copil al munților. “Nu ți-e frig? De ce nu mergi acasă?” “Nu mi-e frig. Dar mă doare rău măseaua.” Nu știu ce pot să fac mai mult pentru el în clipa asta, dar știu că nu e suficient să-i dau niște bănuți și să merg mai departe. Se oferă să-mi arate unde stau ei, nu știu de ce, dar mi-e frică să merg în clipa aia. Nu vreau să se trezească maică-sa sau bunică-su cu mine pe cap, așa din senin. nu știu nimic despre ei și nici ei despre mine. Are vreunul din ei vreun telefon? Are. Mama. Alberto se chinuie să-și amintească numărul. Ca să poată face asta, are nevoie să mă vadă notând în telefon cifrele. Îi vine greu, dar două câte două scoate din memorie cifrele unui număr pe care el nu l-a format niciodată. Nu îi pot promite nimic altceva decât că o să-l mai caut. Alberto nu mi-a mulțumit când i-am dat banii, ci la sfârșit. L-am luat ca pe “un mulțumesc că ai întrebat”.

După ce ne despărțim, o sun pe maică-sa și cu cleștele scot câteva informații de la ea. Ei vin din Teleorman și nu au actele făcute pe București, de-asta nu a putut să-i dea pe copii la școală. Asta e explicația ei. Mai mult nu știe. Iar eu nu am în clipa asta nicio soluție, nici măcar nu știu dacă e corect ce spune sau nu s-a interesat suficient. Îmi îngheață mâna pe mobil, îi promit că revin după ce aflu ce se poate face. Sunt prea furioasă pe situație și nu vreau să mă răstesc la ea. Are un copil de 10 ani pe care îl lasă să se plimbe în ger, printre mașini și să ceară bani străinilor. Un copil care vorbește curat și te privește cu încredere. Doar școala ar putea face diferența. Doar școala ar putea ajuta: să nu ajungă și el într-un penitenciar, să nu facă și el copii pe care să-i trimită la cerșit.

Merg prin frig nervoasă pe taică-su, pe maică-sa, pe sistem, pe ministrul Educației și pe Ponta, care cred că toți copiii învață de pe tablete.

Abia când ajung la Piața Alba Iulia și mă depășește un convoi de mașini Coca-Cola luminate obositor, îmi dau lacrimile.

P.S: Dacă știe cineva cum ar trebui procedat – și mă refer aici la soluții care să evite separarea copiiilor de mama sau bunicul lor- îl rog să-mi dea un semn.

fără predicat

Este despre ce nu scrii. Despre zilele când alarma sună de o sută de ori şi nu vrei nicicum să te dai jos din pat. Despre sentimentul că eşti iremediabil deconectat de toţi şi toate. Despre lipsa de energie. Despre o durere mută care merge cu tine oriunde ai pleca. Despre telefonul pe care îl ţii închis cu săptămânile.

Despre impulsul de-a spune “nu e locul meu aici” urmat de realizarea că ai spus-o deja de prea multe ori. Despre a te rătăci iar şi iar. Despre miturile dărâmate rând pe rând şi încrederea depozitată aiurea în oameni care îţi rămân străini.Despre tentaţia pornitului din nou de la zero şi frica de repetarea dezastrului. Despre pagini albe.

Despre prăpastia cu balauri dintre tine şi oameni.
Şi despre a nu fi suficient de bun.

Despre o incapacitate viscerală de a accepta lucrurile aşa cum sunt. Despre obsesia de a suprapune peste ceea ce este ceea ce ar trebui să fie. Despre imposibilitatea de a spune: “lasă că merge şi-aşa”. Despre a fi intolerant, inadaptat, inflexibil. Despre vulnerabilitatea celui care, încercând să le înţeleagă, îşi toarnă poveştile în aer ca un fum de ţigară care se duce în faţa cui vrea şi deranjează pe toată lumea.

Despre o ficţiune pe care o construieşti atent, piesă cu piesă, ca într-un joc de Jenga, care până la urmă o să se răstoarne.

Despre cum aş vrea să te repar, dar nu ştiu cum.

NU

Nu, nu e ok să îți lovești copilul. Nu e acceptabil să lovești niciun copil, cu atât mai puțin al tău, cel pe care se presupune că ar trebui să îl protejezi în fața oricărui rău pe care îl poți prezice și evita. Cel pe care ar trebui să îl înveți care e diferența dintre bine și rău și cum să facă alegerile corecte. Nimic nu poate scuza gestul de a da într-o ființă care nu se poate apăra.

Nu mă interesează că ai avut o zi grea la muncă. Nu mă interesează că ești frustrat, că nu îți ajung banii de chirie, că te-ai spetit câteva ore în plus la serviciu tocmai ca să îi plătești lui grădinița privată sau ca să îi cumperi o tabletă nouă care să îl țină ocupat. Nu mă interesează că te simți singur, copleșit sau blocat. Nu mă interesează că, de fapt, nu ai vrea să dai în copilul tău, ci într-un șeful care nu te place, în vecinul de bloc care ți-a inundat apartamentul, în șoferul care te-a amenințat în trafic, în colegul de liceu care o duce mai bine decât tine sau în propria ta neputință. Nu mă interesează că societatea, prietenii, familia, ceilalți nu au știut să îți recunoască problemele și să îți vină în ajutor. NU MĂ INTERESEAZĂ.

Puțin îmi pasă că ai un copil care “nu te ascultă”, că a spart o vază, că a luat o notă mai mică de 10, că se plictisește la cursurile de karate sau balet la care îl obligi să meargă, că nu e cel mai talentat copil din clasă, că are mâini lipicioase și lasă urme pe clanță, că nu știe să aibă grijă singur de el. Că te-a făcut de rușine în fața prietenilor de familie. Că e neîndemânatic sau hiperactiv sau imperfect în orice alt chip cu putință. NU E VINA LUI CĂ L-AI LOVIT.

Sunt irelevante metodele pe care le alegi pentru a aplica dureroasele tale corecții. Între o arsură cu țigara și roșeala lăsată de o curea, ambele pe pielea fragedă a unui copilaș, sunt diferențe care contează doar la medicina legală. Sau pentru psihiatrul care vrea să recunoască moduri de operare și tipare comportamentale. Pentru copilul peste care au căzut violent frustrările tale, este irelevant. Urmele astea fizice vor trece, vânătăile i se vor vindeca, în cele mai multe cazuri o să rămână fără cicatrici care să se vadă la piscină. Vor rămâne, în schimb, alte urme, mai adânci. Cicatrici-memento.

Copilul tău te va ierta, poate. O să crească mare, o să își găsească un rost. O să plece cât mai departe de tine sau va rămâne în apropierea ta, căutând în continuare în tine confirmarea că ceea ce face este bine. O să confunde, când va crește, și alte relații abuzive cu relații sincere și hrănitoare. O să îți caute circumstanțe atenuante, o să spună că nu ai fost chiar așa de dur, că metodele tale nu au fost cele mai violente, că, iată, l-ai crescut, te-ai asigurat să nu îi lipsească nimic material, nimic vital supraviețuirii. O să învețe să te ierte, dar nu va uita cu adevărat niciodată. Nu ai cum să uiți. Va purta cicatricile-memento cu el toată viața. Oriunde se va duce, palmele, pumnii, nuiaua cu care a fost “educat” în copilărie vor veni cu el. Nu va fi mereu conștient că sunt acolo. O să privească în ochi oameni dragi și o să simtă că îi e bine. Că spaima a trecut. Dar, din când în când, o să aibă reacții pe care nu și le va putea controla sau explica. Îți va copia din comportamente și replici și se va urî pentru asta. Sau va căuta compania unor persoane toxice, care îl facă să se simtă mic și neajutorat din nou. Sau poate se va vindeca, până la urmă, complet. Te va depăși. Te va lăsa în urmă. O să te sune din când în când, o să vă vedeți de Crăciun și Paște, o să fie civilizat și rece. O să aibă proprii copii și își va promite zi de zi că nu va repete greșelile tale. Poate că el te va ierta, dar tu o să te ierți vreodată?

O fi la modă să dezbați totul, dar mai sunt, încă -eu, cel puțin așa sper – unele lucruri pe lume care nu se află și nu ar trebui să se afle într-o zonă gri. Nu e nimic de dezbătut aici. Nu e acceptabil să lovești un copil. Oricât de tare, din orice fel de motiv. În nicio cultură, în niciun context. Raționalizările îi pot convinge doar pe cei care nu au trecut prin asta în copilărie. Sau care fac același lucru cu proprii copii. Cauzele latente, explicațiile de fond sunt bune….de identificat în psihoterapie, dar nu pot scuza, de fapt, nimic. Un criminal, care a fost violat de o rudă în copilărie, e în continuare un criminal. O fi fascinant să îi studiezi psihicul, poate face subiectul unei cărți bune, dar nici societatea, nici jobul lui stresant, nici lipsa de afecțiune din copilărie nu îi pot justifica acțiunile. Suntem alegerile pe care le facem. Iar a-ți trata copilul ca pe un sac de box e o alegere oribilă. Condamnabilă și care trebuie condamnată.

Cine mă enervează azi. Shortlist

Colegul care m-a cunoscut cel mai bine dintre toate persoanele cu care am lucrat- deși în majoritatea conversațiilor noastre el vorbea, eu ascultam – mi-a spus la un moment dat: “Așa cum Silviu (un alt coleg) a ieșit din burta maică-sii întârziat, tu ai ieșit revoltată. Cred că te revoltai și când erai în scutece.” Nu mă îndoiesc că avea dreptate. De fapt, ca orice obicei prost, pe măsură ce îmbătrânesc, se cam înrăutățește. Nu sunt o persoană tolerantă. În sensul că nu tolerez nesimțirea, ipocrizia, cruzimea, aroganța nejustificată. Și chiar sper din suflet să nu mă imunizez niciodată într-atât încât să nu mă mai revolt. Printre personajele care m-au scos din pepeni zilele astea am identificat niște tipare. O clasificare imperfectă, că unii sigur se pot recunoaște în mai mult de o tipologie.

1. Atotștiutorul

A văzut tot înainte ca tu să înveți să vezi. Nu are cum să îți treacă prin cap o idee pe care el să n-o fi enunțat și brevatat deja. Nu mai are ce să învețe, pentru că e ocupat să ridice altare cunoștințelor pe care le are deja. Anything you can do he can do better.

2. Nereformabilul
Frate bun cu atotștiutorul. Nu are doar convingeri, are certitudini. Îți lasă senzația, din când în când, că vă puteți angaja într-o dezbatere liberă, cu argumente, dar e o iluzie. Selectează din realitate doar faptele care-i convin. Care se potrivesc cu teoria pe care și-a înfipt-o deja atât de adânc în cutiuța cu pre-judecăți încât dacă ar fi să o scoată de-acolo ar rămâne fără identitate. Sper să nu fiu înțeleasă greșit. Prețuiesc oamenii dispuși să meargă până în pânzele albe pentru propriile convingeri, dar mă sperie groaznic cei care nu au decât certitudini. Orice dezbatere e sterilă din start, dacă unul dintre participanți trăiește în lumea celor fără îndoială. A celor care nu iau niciodată în calcul faptul că la un moment dat s-ar putea înșela.

3. Lașul
Ar fi în stare să îți dedice o odă câtă vreme ești sus și pari greu de doborât, dar abia așteaptă să pici, ca să îți dea un șut, atunci când ești la pământ. Și chiar și-atunci se ascunde în spatele unuia mai puternic și folosește piciorul lui ca să te lovească. Nu de alta, dar poate te ridici și ripostezi.

4. Ipocritul care crede că ai memorie scurtă
Începe o frază cu “eu n-aș face niciodată așa ceva” și o completează cu gestul pentru care a trebuit să îți ceară scuze cu două săptămâni în urmă. Sau spune altcuiva o minciună de față cu tine, după care pretinde să ai încredere în el și pe mai departe.

5. Surprinsul
Deși te cunoaște mai puțin decât casiera de la magazinul de cartier, îți aruncă din când în când câte o frază de genul: “vai, dar de când îți place fotbalul?” sau “nu te știam așa/nu mă așteptam să…”. Bun, și eu ce vină am? Dacă ai calculat greșit, nu e vina mea. Nu vin eu cu instrucțiuni de utilizare, dar nici nu cred că trebuie să presupui că mă știi de parcă ne-am fi cunoscut la grădiniță, câtă vreme doar ai tras niște concluzii pripite din niște lucruri pe care (nu) le-am spus sau din niște priviri pe care le-ai interpretat greșit. Mă știe mama de 25 de ani și nici acum nu cred că ar putea citi corect fiecare grimasă de pe fața mea.

6. Criticul cu burtă
În sensul că scoate criticile din burtă. Orice fel de idiot care enunță o părere despre o carte, un film, o piesă de teatru înainte să fi citit/văzut bucata de artă la care se referă. Dacă începi o frază cu: “n-am văzut filmul, dar sunt sigur că…”, eu nu stau să ascult și continuarea. Nu mă interesează ce cronici ai citit, ce ți-au mai spus prietenii, cum îți închipui tu că e. E foarte simplu. E gratis să emiți păreri, dar pretenția minimă e ca ele să se bazeze pe o întâlnire reală cu obiectul criticii.

luis suarez e mai mult decât suma greșelilor lui

Tare aș vrea să înțeleg ce face, până la urmă, o mușcătură de o mie de ori mai înfiorătoare și mai condamnabilă decât o intrare urâtă care ar putea rupe picioarele unui adversar? De ce e mai masculin și mai decent să comiți un fault urât decât să faci gestul (e-adevărat, impulsiv, imatur, prostesc chiar) de a mușca pe cineva? Cine a decis ierarhia asta a violențelor? Aaa, sigur, e mai ușor ca la un fault urât comis cu piciorul să pretinzi că n-ai intenționat, că tu vroiai doar să ajungi la minge, dar totuși….cine a stabilit ierarhia violențelor? Să fie făcută publică pe undeva, cu punctaje de monstruozitate cu tot. Să știm ce putem considera sălbatic și ce rămâne doar dur. Ce va face ca ulterior un jucător să fie ținta tuturor glumelor proaste de pe planetă și ce va face ca el să fie apreciat, pentru că, iată, a jucat agresiv, dar a ajutat echipa.

Capul pe care i l-a aplicat Zidane lui Materazzi știu că a valorat cam trei meciuri pe scara de valori a FIFA. A fost evident pentru toată lumea, văzut de arbitru, surprins pe cameră. Dar era doar un cap în piept, ce naiba? Nu sunt așa de rare și exotice ca o mușcătură. În 1994, Tassotti a primit o suspendare de 8 meciuri…pentru că a spart nasul unui alt jucător!!! Cu cotul. Din nou, nimic ieșit din comun pe terenul de fotbal. Și totuși vorbim de un nas spart. Deci, ce anume face ca gestul lui Suarez atât de reprobabil? Și de ce le vine tututor așa de ușor să arunce cu pietre în el? Nu s-a drogat, nu a condus beat, nu a bătut pe cineva în afara stadionului, de fapt, nu are nicio istorie de violență în afara terenului de fotbal, unde gesturile lui violente se reduc, de fapt, la cele ale unui copil de 5 ani. E pedepsit incredibil de nedrept. Nu spun că gestul lui este de lăudat, nu are ce căuta pe terenul de fotbal, așa cum, într-o lume ideală, nu ar avea ce căuta nici coatele aplicate în gură, intrările grosolane cu crampoanele pe genunchii adversarului sau capetele aplicate în pieptul altor jucători. Dar tare aș vrea să înțeleg standardele duble pe care le aplică FIFA și de ce Dumnezeu niciodată greșelile individuale nu sunt judecate într-un context mai larg? Și nu mă refer la contextul mai larg al celorlalte greșeli individuale comise de aceeași persoană. Luis Suarez e mai mult decât cele mușcături pe care le-a aplicat altor jucători de-a lungul carierei sale. E fotbalistul ăla care joacă fanatic, aproape murind pe teren încercând să marcheze, e cel care s-a prăbușit pe teren plângând când Liverpool a pierdut titlul și cel care s-a dus să îl culeagă pe Gerrard din propria prăbușire când Anglia a pierdut meciul cu Uruguay. E și cel care imediat după primul gol marcat împotriva Angliei s-a dus să îi mulțumească doctorului care l-a ajutat să se pună pe picioare și să fie apt de joc după operația suferită la genunchi.

steven gerrard luis suare

Fotbalul l-a salvat pe Luis Suarez de multe ori până acum, l-a scos din sărăcie, din izolare, i-a dat un sens, i-a servit drept busolă, i-a permis să plece din Uruguay ca să o reîntâlnească pe iubita lui, cu care s-a și căsătorit ulterior. Relația lui cu fotbalul e mult mai mult decât relația dintre un om normal și munca lui. Tocmai de-asta a-i nega orice legătură cu fotbalul timp de patru luni e mult mai inuman și mai sălbatic decât orice ar fi făcut el pe teren. Suarez are nevoie de ajutor, are nevoie să lucreze cu cineva la controlul impulsurilor, așa cum a lucrat cu psihiatrul angajat de Liverpool sezonul trecut. Probabil că bătălia nu era câștigată încă pe deplin, dar cine l-a văzut jucând anul trecut pentru Liverpool, a putut vedea un jucător maturizându-se și încercând să joace cât mai curat, să își lase reputația de bad boy în urmă. Mai are încă de lucrat la capitolul ăsta, dar patru luni în afara fotbalului s-ar putea să aibă exact efectul contrar. Nu îi poți lua unui om principala busolă în viață și să te aștepți să nu fie mai dezorientat și mai puțin stăpân pe sine decât era înainte.

Oamenii nu sunt gesturile pe care le comit într-un moment de nebunie temporară, sunt chiar mai mult decât suma gesturilor lucide și nelucide pe care le fac la un moment dat. Cei care îi reduc la un moment rușinos și fac din ei țintă de glume proaste care circulă viral pe net sunt, de fapt, cei care ar trebui să simtă rușine, pentru că o fac voluntar și conștient.

Cum am plecat la concert și m-am întors de la film

E cam ciudat să scriu abia acum despre cum a fost la Arms and Sleepers, când evenimentul a fost sâmbătă, dar o să încerc. O să încep, însă, prin a spune că am plecat la drum cu așteptări cumva nejustificat de mari. Eu m-am îndrăgostit de Arms and Sleepers cu piesele Matador și The Architekt, a căror moliciune nostalgică nu are cum să nu lase zdruncinat pe dinăuntru cu fiecare ascultare. Sunt piese care te fac să te simți de parcă ai scăpa gravitației și ai fugi pe o planetă nouă scăldată în tonuri sepia. Pe albumul Matador, imaginarul vizual creat cu nuanțe subtile, sinceritatea pieselor și caracterul lor introvertit te făcea să te simți ca acasă într-un loc curios de străin, dar totuși familiar. Cred că am căutat starea asta plecând spre Control. Stare pe care mi-o dădea exclusiv muzica, neajutată de alte artificii.

Acolo, însă, am găsit spațiul familiar, golit de cel puțin jumătate din hipsterii casei, plecați la Electric Castle, un singur tip în loc de doi (între timp, Arms and Sleepers nu mai e un duo de muzicieni, ci o colaborare între Mirza Ramic și proiecțiile video ale lui Dado Ramadani) și un experiment pe care eu una l-am trăit mai mult ca proiecție de scurtmetraje mute pe muzică, decât ca un concert cu vizualuri faine.

Am avut clipe în care m-am gândit că fac parte dintr-o generație foarte dubioasă. În loc să căutăm un concert cu instrumentiști mișto, suntem aici, în extaz, urmărind-ul pe unul cum apasă pe niște butoane în fața unui proiector. Și culmea e că, vrem sau nu să recunoaștem, ne place totuși. Sună foarte bine, iar emoția nu e mai puțin transmisă doar pentru că e transmisă sintetic, artificial. Dar nici concert live nu e. Și apoi mi-am amintit de sketch-ul făcut de Andy Samberg pe tema culturii DJ-ilor pentru Saturday Night Live. Altfel spus, eu am cam trăit experiența asta sfâșiată între: ce caut eu aici? și vai, dar ce bine sună totuși!

arms and sleepers 4

Mirza a mixat cam tot albumul nou și prea puțin din piesele mai vechi (și asta mai spre final, la bis). Când a urcat pe scenă, ne-a rugat pe toți să ne apropiem mai mult, pentru că toată lumea stătea pe margine sau în apropierea barului din spate: “It’s a big gap and I don’t like it”, a spus ușor morocănos. Apoi a intrat automat în stare, tot ca și cum ar fi apăsat pe un buton. Cum a început să cânte, cum a început să ne arate cu tot corpul balansat pe ritm că el trăiește ceea ce ne invită și pe noi să trăim. Noi, cei din public n-am putut să-l urmăm imediat. Gap-ul spațial nu mai exista, dar unul temporal își găsise loc. Ne-am sincronizat în cele din urmă, dar la puțin după, a anunțat că și-a terminat actul. Evident, toată lumea abia încălzită l-a aplaudat până când s-a întors pe scenă și au mai urmat câteva piese destul de dansante. Pe acestea, însă, au lipsit complet vizualurile, moment în care mi s-a confirmat teoria din prima parte a concertului. Show-ul ăsta e înainte de toate o expoziție de artă sau o succesiune de foarte-scurtmetraje. Și cu niște muzică pe fundal. Colaborarea cu Dado Ramadani, un artist vizual din Boston, face ca live-urile Arms and Sleepers să fie experiențe profund cinematice, iar între sunet și imagine există o compatibilitate așa perfectă încât ai senzația că au fost create de aceeași minte artistică. Este și motivul pentru care Mirza nu improvizează prea mult pe scenă, ci doar dă pieselor o tentă ceva mai agresivă, adăugând mai multe sintetizatoare, reverb și alte efecte.

Una peste alta, am avut parte de o experiență interesantă sâmbătă și, deși aștept cu nerăbdare următorul concert cu instrumente, eventual și voci live, cred că și-asta poate fi o formă validă de expresie. Mai ales când datul ăsta din butoane nu are nimic mecanic până la urmă, ci e, de fapt, o altă unealtă pentru a ajunge la vibrațiile la care altădată puteai aspira doar printr-un live autentic, cu instrumentele perfect acordate și încinse.