nimic nu există înainte de a fi povestit. punct.

Notez mereu pe hârtie lucrurile pe care mi le doresc. Wish list, bucket list, to see list, to do list. Liste cu ce îmi doresc să primesc, să fac, să încerc. Te ajută să te menții concentrat, pentru că, și am aflat asta fără să vreau, e foarte ușor să te lași furat de peisaj și să alergi după recompense care, de fapt, nu îți spun mare lucru. În loc să rămâi concentrat pe goana ta. Nu, nu zic că nu trebuie să fim flexibili sau că o parte din visele și speranțele noastre nu se schimbă, firesc, o dată cu trecerea timpului. De unele, însă, e bine să ții cu dinții, să nu uiți să te bați pentru ele, să nu lași așteptarea să îți știrbească determinarea.

Azi am dezlipit de pe un perete al dormitorului hârtia colorată pe care scrisesem cu litere mari și un marker negru: Nimic nu există înainte de a fi povestit. O lipisem acum câteva luni, tocmai când începusem să simt pericolul. Fraza era un inside joke cu mine însumi și, în același timp, un reminder. A ceea ce sunt, a ceea ce am crezut mereu că vreau să devin, a ceea ce nu aș vrea niciodată să renunț să ajung. Spuneți-(m)i cum vreți, că nu știu sigur care termen mi se (mai) potrivește acum: storyteller, reporter, jurnalist, povestitor.

Am lipit hârtia aia în dormitor, ca să îmi amintească în fiecare dimineață de mine. Tocmai în momentul când am realizat că pot fi și altceva, că pot supraviețui și altfel, că pot să învăț, să cresc și să  îmi fie bine și altfel decât făcând presă.

Doar pentru că azi nu mai cred în vocații irevocabile și ireversibile, nu înseamnă că nu mai cred în povești sau că nu mă mai refugiez în ele. Cât de des pot. O fac, însă – involuntar și uneori inconștient – tot mai rar. Nu pentru că aș fi uitat, ci pentru că o parte din mine a amorțit, așteptând. M-a furat peisajul. Am tot încercat să port și alte haine, până când acele haine au început să îmi vină la fel de natural ca perechea cea mai comodă de blugi. Sunt bune și hainele astea, erau bune și hainele vechi. Nu îmi dau seama dacă sunt nostalgică sau dacă, pur și simplu, am nevoie și de  remindere mai bune și de mai mult timp cu/pentru mine. Știu doar că e mai mult decât ok că nu îmi mai vine să plâng de fiecare dată când se nimerește să văd, în drum spre casă, un reporter făcând un stand-up în fața tribunalului. Nu e la fel de ok că de trei luni și ceva nu am mai scris un text ca ăsta. Și din asta fiecare o să înțeleagă ce vrea.

 

2 thoughts on “nimic nu există înainte de a fi povestit. punct.

  1. Eu cred ca as incepe sa plang daca m-ar pune cineva sa fac un stand-up:)) O sa mai scrii, don’t worry. Eu zic ca e bine ca descoperi ca poti sa faci si altceva. Povestitor o sa ramai, oricum:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>