My love for Women

Recunosc că nu îi ştiu de când au ieşit în lume cu muzica lor, dar asta nu înseamnă că nu am simţit că am făcut o descoperire de proporţii prima dată când i-am ascultat, cam acum un an pe vremea asta. Cei patru artişti şi-au ales un nume pe cât de ironic, pe atât de neprietenos cu căutările pe Google. Ironia numelui merge însă dincolo de faptul că vorbim de patru bărbaţi care îşi spun „Women”. Ca şi alţii dinaintea lor dedicaţi post-punk-ului industrial ori pysch-rock-ului lo-fi, „Women” fac mai degrabă o muzică masculină (şi da, ştiu că e şi mai ironic să spun eu asta). Albumul de debut, care se cheamă tot „Women”, foloseşte abil şuieratul casetei ca suport stilistic şi element de compoziţie, ceea ce dă naştere unor straturi îndesate de melodie. Dar acolo unde Deerhunter virează în globuri amorfe de cântece şi acolo unde Times New Viking ameninţă să se descompună în orice moment, „Women” are greutatea cool a ceva creat sub presiune. Să spunem că e ca atunci când This Heat şi-a înregistrat piesele într-o fabrică de mezeluri, iar coperta uşor înspăimântătoare a discului nu face decât să accentueze această încărcătură specifică a albumului.

Când a apărut în 2008, albumul de debut a stârnit o droaie de comparaţii cu trupe ca Velvet Underground sau Animal Collective. Sigur că similarităţile sonice în sine îndreptăţesc paralele, dar, dincolo de asta, există şi o atitudine şi o abordare care fac ca Women să se afle în aceeaşi categorie cu cele două trupe. Prin anii 60, Velvet Underground făceau din muzică artă, sustrăgându-se previzibilului şi îmbrăţişând tabuuri, în timp ce adesea alăturau elemente pop şi explozii ocazionale ale zgomotului psihedelic. Animal Collective, pe de altă parte, cântă cu ritm şi structură, ambianţă şi textură, adesea intervenind cu urlete tribale, când li se pare că nu e de ajuns scheletul pop (şi în cazul lor de cele mai multe ori nu e). Chiar dacă Women nu se aliniază la stilul creativ al niciuneia dintre aceste trupe, cei patru artişti merg pe aceeaşi cale a abstracţiei: ca să se simtă în elementul lor, trebuie să iasă din zona de confort a muzicii pop. Cele 10 piese de pe albumul de debut sunt întrucâtva rock, întrucâtva pop, foarte lo-fi, uneori aspre, adesea superbe, pe alocuri „WTF” şi aproape întotdeauna sublime. Dar cu siguranţă nu sunt tipice. Nici măcar luate împreună, ele între ele nu par să stea sub aceeaşi umbrelă tematică, ceea ce face ca debutul trupei să pară chiar schizofrenic, dar cumva trupa reuşeşte să lege cele mai disparate părţi. Până şi pe cele mai disonante momente există armonie şi, chiar şi pe cele mai melodice părţi, există disonanţă.

„Women” a fost înregistrat în subsolul lui Chad VanGaalen, parţial cu ajutorul casetofoanelor. Pe „Cameras” asta se vede cel mai bine, e o piesă care poartă cu mândrie urmele mediului în care a fost captată pe disc: voci tremurătoare sunt proptite de pene care zgârie corzile. După doar 60 de secunde de „Cameras” intrăm direct în sound-ul industrial al lui „Lawncare” şi de aici încolo discul e înşelător de uşor şi bizar de energizant. Chitările de pe „Black Rice” se apropie cu viteză şi cad în mici prăpăstii, iar pe „Group Transport Hall” acustica pripită urcă şi coboară la final într-o atmosferă psihedelică. Pe aceste piese, vocea lui Patrick Flegel, acrişor-monotonă pe cea mai mare parte a discului, capătă un contur aparte, neaşteptat, mai ales când navighează admirabil refrenului lui „Black Rice”.

Până spre finalul albumului, chitările par să fi ruginit „January 8th” este paranoia febrilă: chitările par să se izbească între boxe asemenea unor tigăi. „Flashlights” încetineşte momentan ritmul pentru ca apoi să dea într-o petrecere în stilul Sonic Youth. E un final fără tact, tineresc, ciudat pentru o trupă care petrece majoritatea albumului evitând această ameninţare. La fel de dubios este şi „Shaking Hand”: rock-ul precis, nervos, în stil Dischord se întinde pe aproape cinci minute, deci e cea mai lungă melodie de pe album. E cea mai lungă şi cea mai nuanţată bucată de pe „Women”.

E clar că există mişcări tinere şi ciudate, incomode. E şi mai clar, la sfârşitul discului, că Women s-au plictisit de ele poate chiar înainte să te plictiseşti tu. Ce rămâne după acest divorţ este tot ce are mai bun de oferit post-punk-ul: zgomot, curiozitate şi viclene artificii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>