I can’t let it out, I still let you in (Basic Space)

Pe ea o fascinase dinainte ca el să îi înveţe numele. Se îndrăgostise de el dintr-o poză. În vreme ce lucra la un cadou pentru ea. Ea, adică una din ele. Celelalte. Ea se îndrăgostise de o poză, dar nu cum se îndrăgostea în copilărie de câte un actor sau câte un muzician. În poza lui ghicise ceva mai mult: o mişcare particulară, o sumă de gesturi care îl separau pe el de toţi ceilalţi oameni de pe planetă. Şi totuşi, ani mai târziu, avea să îi rămână la fel de inaccesibil ca actorii şi muzicienii care îi plăceau când era mică. Acum se cunoşteau, vorbeau, râdeau. Degeaba. Uneori era bine, alteori nu. Adică, uneori îi făcea bine, alteori o făcea să cadă, să simtă că se prăbuşeşte şi mai rău în propriile temeri. El era croit din alt material. Nu îl atinsese mizeria în care îi fuseseră ei cufundate gleznele când era mică. Destul cât să nu se simtă niciodată suficient de curată. El avea ochii mari, orizonturi largi şi oameni care aveau grijă de el. Ea avea ochii mici, teamă de mâine şi oameni care îi îngustau perspectivele. El era încă un copil, ea nu fusese niciodată unul. El îşi cerea rar scuze şi, imediat ce-o făcea, se simţea uşurat, fără să aştepte iertarea. Ea se scuza mereu şi se simţea vinovată de lucruri pentru care nu avea, de fapt, nicio vină. Ştia că problema ei nu era el. Ştia prea bine asta. Dar nu se putea abţine să nu vadă în el salvarea….Numai că salvarea nu vine niciodată de la ceilalţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>